Autor: Dumitru CHISĂLIȚĂ, Expert în Petrol și Gaze
Bătălia pentru zăcămintele de gaze din Transilvania, după alipirea acesteia la România a fost una extrem de dură, dusă pe toate fronturile. Constituirea unor grupuri de interese în care politicieni și afaceriști români au aderat pentru preluarea acestor zăcăminte a fost una din metodele folosite. Cert este că ”băieții deștepți din gaze” nu sunt o invenție a zilelor noastre.
La 26 noiembrie 1915, între Ministerul de Finanţe ungar şi un sindicat condus de Deutsche Bank din Berlin, s-a încheiat convenția de asociere privind constituirea Ungarische Erdgas-Gesellschaft AG (Societatea ungară de gaz metan) cu sediul la Budapesta, cu scopul de a exploata gazele din Bazinul Transilvănean și a le valorifica în Europa.
În conformitate cu Tratatele de la Versailles, Saint Germain şi Trianon, capitalul în care era implicat direct fostul stat ungar, precum şi capitalul străin aparţinător unor puteri inamice din timpul primei conflagraţii mondiale, care se găseau în Transilvania trebuiau să treacă de drept în posesia statului Român.
Consiliul Dirigent a ezitat să ia o asemenea măsură generală, deoarece ar fi putut da dreptul Guvernului ungar să aplice şi el acelaşi regim contra averilor româneşti rămase în cealaltă parte a frontierei.
Totuși în anul 1919, Consiliul Dirigent a pus averea Societății ungare de gaz metan (UEG) sub sechestru. Administrator de sechestru fiind numit Constanti Iona Motaș, persoană importantă de a cărui nume se va lega soarta gazului metan în România. Această hotărâre a Consiliului Dirigent este, de fapt, punctul de plecare al acţiunii de românizare a societăţii U.E.G.
Odată ce Consiliul Dirigent a luat hotărârea ca averea societăţii U.E.G. să fie sechestrată, urma ca Resortul de finanţe să o aducă la îndeplinire. Dar cum? Era primul caz, iar în Transilvania nu exista nici o procedură în această materie. Constantin Ioan Motaș în calitate de Administrator de Sechestru a propus ca Resortul de finanţe să se adreseze Resortului de justiţie şi acesta la rândul său Tribunalului Alba Iulia, care funcţiona pe atunci ca autoritate judiciară minieră. Dar Judecătorul Rubin Patiţia, președintele Tribunalului Alba, s-a simţit atins în amorul său propriu. Cum putea puterea executivă, adică Consiliul Dirigent, să încalce atribuţiile puterii judecătoreşti şi să-i ordone să sechestreze o avere particulară? Era hotărât să respingă cererea Resortului de Justiţie. A trebuit să i se explice că această întreprindere inamică trebuie pusă sub administraţia statului, pentru că altfel îşi va înceta activitatea.
Constantin Motaș, în memoriile sale scria: După o clipă de gândire, judecătorul Patiţia se hotărăşte şi deschide regulamentul interimar minier din 1851 şi triumfător îmi arată art. 55 şi următorul. În cazul de faţă există, după cum glăsuieşte art. 55 “pericolul de lipsă de avere”. Or, în asemenea cazuri, tribunalul este în drept să ordone punerea averii sub sechestru şi să numească un administrator. Bazat pe acest considerent, Tribunalul dă decizia nr. 629 în ziua de 18 august 1919 şi totodată mă însărcinează ca administrator al ei.
În lipsa unei legislaţii speciale de război aplicabilă în Transilvania, aceasta era singura cale legală pentru sechestrarea acestei întreprinderi. Dar această procedură nu a fost scutită de atacuri din partea reprezentanțiilor societății UEG.
În septembrie 1919, s-au deplasat la Sibiu două figuri distinse, emisari ai Budapestei, d-l Gustav Gratz, fost ministru de finanţe al Ungariei, recent numit guvernator al societăţii de către conducerea societăţii U.E.G. din Budapesta și d-l Max Fürst, director comercial al societății UEG şi reprezentantul capitalului german. Ei veniseră cu scopul să obţină ridicarea sechestrului. D-l Gratz era sas din Transilvania de Nord şi îl cunoştea personal pe Iuliu Maniu, de pe vremea când amândoi erau deputaţi în Parlamentul din Budapesta. Aceștia au predat d-lui Maniu în ziua de 22 septembrie 1919 un memoriu, solicitându-l să ridice sechestrul de pe averea U.E.G. Memoriul era conceput foarte abil. El admitea un oarecare control din partea statului roman printr-un comisar al guvernului, dar cerea ca societatea să fie lăsată să se administreze singură. Se arăta că astfel, acţionarii ar accepta să investească mai departe sumele maripentru săparea sondelor şi pozarea conductelor. Ei proiectau astfel perspective grandioase pentru viitorul Transilvaniei prin realizarea acestor investiţii.
Memoriul arăta că :
- Berlin Deutsche Bank avea deținea în Adunarea Generală a Acționariilor UEG 24.250 voturi, pe când statul ungar împreună cu capitalul bancar austro-ungar avea numai 22.750 voturi, iar faptul că Deutsche Bank avea conducerea întreprinderii, a constituit un motiv deosebit de important pentru cercurile financiare când s-a hotărât să participe la înfiinţarea societăţii U.E.G.
- fără participarea forţelor străine (adică germane) gazul metan ar fi rămas să aibă o valoare numai locală
- experienţa tehnică din România nu ar fi ajuns la acel grad al dezvoltării necesar ca exploatarea gazului metan să poată ajunge, să fie o pârghie puternică pentru progresul economic al ţării. Astfel, memoriu dovedea că ridicarea sechestrului ar fi nu atât în interesul acţionarilor, ci, mai ales, în interesul României.
Chiar dacă Memoriu a avut susținerea din partea unor reprezentanți români de la București, prin poziția lui Constantin Ioan Motaș aceasta a fost respins de Consiliul Dirigent din Transilvania.
În ianuarie 1922 a venit la Guvern partidul naţional-liberal care dorea românizarea tuturor întreprinderilor străine din Transilvania. Astfel, orice nouă încercare de ridicare a sechestrului de pe averea U.E.G. fiind sortită eşecului, ceea ce a determinat ca emisarii Budapestei să încerce alte căi.
În anul 1922 Constantin Ioan Motaș scria: “am văzut apărând în Bucureşti, venind din Budapesta, un personaj oarecare care avea să-mi dea mai târziu mult de lucru. Era un omuleţ mic de statură, care vorbea româneşte destul de bine şi lucrase la societatea petroliferă Steaua Română, pe atunci întreprindere ungară, înainte de a deveni întreprindere germană. Avea legături bune în cercurile influente de la noi şi pe deasupra, era şi acţionar mai important în societatea U.E.G. Venise cu ramura de măslin în conflictul creat prin sechestrarea averii U.E.G. între noi şi societatea U.E.G. din Budapesta. Numele lui era Jacqus Kanitz..
Programul lui Jacques Kanitz era simplu. La început voia să constituie mici întreprinderi industriale în direcţia valorificării gazului metan, astfe înfiinţează la Târnăveni o fabrică de becuri Auer, aducând ca aport o veche instalaţie ce o avea la Budapesta şi apoi şi o fabrică pentru aparate de gaz (Fragsa). La constituirea acestora convisese să participe şi instituţii bancare împortante din Bucureşti. Prin sistemul acestor întreprinderi, cu nume de mare răsunet în viaţa economică şi politică, se dorea să se constituie o viitoare mare societate românească de gaz metan printr-un abil schimb de acţiuni ale acestora cu acţiunile societăţii U.E.G. din Budapesta (aflată sub sechestru statului român). În această nouă societate românească majoritatea capitalului ar fi avut-o Jacques Kanitz, mascat sub numele unei societăţi elveţiene, S.A.C.T.R.A. din Berna, împreună cu diverşi prieteni politici din diverse întreprinderi de aici, ca astfel, la urmă, controlul zăcămintelor de gaze din Transilvania să fie controlul capitalului unguresc.
Kanitz, diplomat din fire, a căutat și a reușit să se facă agreabil tuturor. Primul lucru a fost să creeze un fond care să poarte numele primului inginer de mine român – Constantin Alimăneştianu. Îl invită pe Constantgin Ioan Motaș să facă împreună cu el (după cum mărturisește acesta) o călătorie de câteva zile cu automobilul în mai 1921 în regiunea gazului metan din Transilvania. Apoi, îl roagă să conducă împreună cu el două întreprinderi de distribuţie de gaz pe care el le înfiinţase sub regimul ungar, Societatea de distribuție a gazului Sagamet din Târnăveni şi societatea de distribuție a gazului Sagpam din Turda. Kanitz înfiinţează, prin aducerea acestor întreprinderi ca aport, alături de capitalul românesc al diverselor persoane influente o întreprindere “IRGAM” (Industria românească de gaz metan), unde îl invită inclusiv pe Motaș să accepte a fi membru în Consiliul de Administrație.
Kanitz a înfăţişat situaţia societății IRGAM ca fiind de un mare viitor pentru a convinge acţionarii societăţii U.E.G. să-şi schimbe acţiunile lor cu acţiuni IRGAM, pe motiv că astfel ar scăpa de sub lichidare. Kanitz dorea să I păcălească pe noi săi parteneri români, dar şi pe vechii săi parteneri din societatea U.E.G., pentru a pune mâna pe averea UEG.
Kanitz a acționat pe toate planurile și a determinat publicarea în Monitorul Oficial din 27 ianuarie 1925 decizia nr. 6843 a Ministerului Industriei, semnată de secretarul general I.N. Angelescu, prin care statul renunţă să lichideze acţiunile ungureşti ale societăţii U.E.G., în urma unei tranzacţii ce sa încheiat între acţionarii unguri (recte Jacques Kanitz şi asociaţii săi) şi societatea IRGAM.
Kanitz şi-a impus soluţia ministrului industriei – Tancred Constantinescu, profitând de dorința ministrului finanţelor – Vintilă Brătianu care voia ca exploatarea gazului metan să se facă numai sub formă de regie mixtă şi nu înţelegea de loc să renunţe la lichidarea societăţii U.E.G. Ulterior s-a dovedit că această tranzacție era lovită de nulitate datorită prezentării unor înscrisuri false de către Kanitz.
Iată ce scria Constantin Ioan Motaș : Intrând la data de 29 mai 1925, neanunţat, în cabinetul ministrului,(n.a Tancred Constantinescu) îl găsesc acolo pe Jacques Kanitz împreună cu avocaţii Alexandru Ottulescu, de la Ministerul Finanţelor, şi Rosenthal. Poate că fiind administratorul de sechestru al societăţii U.E.G. şi totodată şi deputat, l-a făcut pe ministru să mă invite să rămân. Întrebat la urmă ce părere am de propunerea lui Kanitz, le-am răspuns deschis că sunt în contra ei şi că sunt convins că nici Vintilă Brătianu nu o va accepta.
Este interesant cum se derulau pe din dos lucrurile, deoarece la data de 23 mai 1925 se începuseră şi formalităţile pentru constituirea acestei regii mixte, pe baza averii U.E.G., atribuită statului prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie din 7 aprilie 1925, care respinsese recursurile societăţii U.E.G.
Motaș scria după această întâlnire: Deodată vedeam prăbuşindu-se speranţele mele în reuşita românizării societăţii U.E.G. şi mă temeam ca manevrele lui Kanitz să nu reuşească să camufleze interesele străine. Aceasta ar fi fost o adevărată calamitate, pentru că în loc să se românizeze realmente societatea U.E.G. ea ar fi ajuns acum sub controlul capitalului ungar internaţional din Budapesta
Aceasta l-a determinat pe Motaș să propună constituirea unei regii mixte cu aport format din zăcămintele statului Român sub numele de Societatea Naţională de Gaz Metan “SONAMETAN”, căreia îi va reveni astfel misiunea să achiziţioneze acţiunile U.E.G. și să pună în valoare zăcămintele statului,și să aducă la bun sfârşit opera de românizare a societăţii U.E.G., punând astfel capăt intenției Budapestei de a repune mâna pe zăcămintele de gaz din Transilvania.