Autor: Adrian Vintilă, specialist în domeniul energiei și membru în Consiliul de Supraveghere al CE Oltenia
Dacă am fi lansat apelul de stocare în urmă cu un an de zile, astăzi am fi avut deja primele contracte semnate, iar la anul am fi avut deja primele baterii finanțate „legate la sârmă”, spune Adrian Vintilă. Faptul că acest lucru nu se întâmplă nu este rezultatul lipsei de bani, al lipsei investitorilor sau al lipsei tehnologiei. Este consecința unui mod de administrare care întârzie sistematic proiectele strategice. Dacă ne-am propune să scriem o „rețetă” pentru a nu avea suficientă capacitate de stocare în România, ea ar arăta cam așa:
1. Schimbi miniștrii de la partid o dată la 9 luni — da, atât este „mandatul” mediu al unui ministru în România. Chiar dacă facem programe de guvernare pe 4 ani, un ministru are, în medie, cam 9 luni. Proiectele complexe din energie ajung să fie preluate succesiv de mai mulți miniștri, fiecare într-un stadiu diferit.
2. Fiecare schimbare de conducere vine, de regulă, cu o resetare a priorităților.
Este firesc ca un nou ministru să vină cu propria viziune și propria echipă. Problema apare atunci când proiectele aflate deja în lucru sunt reevaluate sau reluate aproape de la zero, iar timpul necesar pentru înțelegerea dosarelor și stabilirea noilor direcții consumă luni întregi.
Într-un domeniu atât de tehnic precum energia, continuitatea administrativă este la fel de importantă ca schimbarea de viziune. Altfel, proiectele întârzie, iar fiecare nou început împinge și mai departe rezultatele așteptate.
3. Durează vreo 3 ani de zile de la inițierea unui apel de finanțare și până la semnarea contractelor, la care mai pui încă vreo 2-4 ani pentru implementare. Ei, imaginează-ți câte se schimbă în peisaj în 5-7 ani.
Dovada pentru punctul 3 este cel mai recent program de finanțare lansat de Ministerul Energiei: 150 de milioane de euro pentru stocarea energiei în baterii, adică aproximativ 2.400 MWh de capacitate nouă, cu aproape 50% peste întreaga capacitate de stocare instalată astăzi în România.
Ideea acestui program a apărut prin vara anului 2024. S-au inițiat demersurile pentru construirea programului de finanțare iar la scurt timp s-a schimbat conducerea ministerului. Ca în majoritatea cazurilor, schimbarea conducerii a însemnat reluarea unor etape și, automat, întârzieri suplimentare.
Recent, ministrul interimar al energiei, domnul Ilie Bolojan, a semnat ordinul pentru publicarea ghidului în Monitorul Oficial. La doi ani de când a apărut inițiativa acestui program. Mai durează încă o lună până să fie deschisă etapa de depunere a proiectelor, apoi vreo un an până să se evalueze și să se semneze contractele. Deci, 3 ani cu totul doar „pregătirea”.
E normal?! Răspunsul este evident…
4. N-ai legislație sau, dacă ai, nu e deloc clară.
Până la finalul anului 2024 România nu avea legislație pentru stocare. Păi cum să-ți imaginezi că un investitor bagă banii lui în ceva ce nu este prevăzut în legislație?
Abia în 21 noiembrie 2024 a fost adoptată prin OUG legislația pentru stocare, iar după 6 luni de zile ANRE a adoptat normele de aplicare.
Deci, abia de un an de zile avem și noi un cadru legal normal.
Dacă până în 2024 aveam 14 MWh capacitate de stocare a energiei în baterii, astăzi avem 1.680 MWh. O creștere impresionantă, comparând cifrele, dar insuficientă comparând nevoia sistemului energetic și realitatea din alte țări (vezi Bulgaria). O spun fără niciun dubiu: dacă nu se modifica legislația în 2024 pe mandatul lui Sebastian Burduja, azi aveam tot 14 MWh, adică fix nimic.
Dacă am fi lansat apelul de stocare în urmă cu un an de zile, astăzi am fi avut deja primele contracte semnate, iar la anul am fi avut deja primele baterii finanțate „legate la sârmă”.
România are resurse, investitori interesați și acces la finanțare. Ceea ce lipsește este continuitatea administrativă și viteza de implementare. În energie, timpul pierdut înseamnă investiții amânate, costuri mai mari și oportunități ratate.
Viitorul României se construiește cu caracter, curaj și competență.
