INTERVIU “Punem Specialiștii în lumină”. Alexandru NICOLCIOIU – O viață în industria de rafinare. Timp de peste 50 de ani, s-a aflat în slujba Petromidia, cea mai mare rafinărie din România

“Să punem Oamenii din energie în lumină”. Continuăm demersul nostru dedicat Specialiștilor din sectorul energetic, prin publicarea unui Interviu, în două părți, cu un OM deosebit de valoros, care a activat – timp de peste 50 de ani – în rafinăria Petromidia.

Vă invităm să îl cunoașteți pe Alexandru NICOLCIOIU – Specialistul care a lucrat și s-a dedicat o viață în industria de rafinare.

După aproape 50 de ani de activitate neîntreruptă, perioadă în care a contribuit direct la creșterea și evoluția celei mai mari rafinării din România, Alexandru Nicolcioiu se retrage, pentru a se dedica familiei și celor dragi. Cu o carieră, care începe pe băncile Institutului de Petrol, Gaze și Geologie din București, continuă cu un scurt stagiu la Combinatul Petrochimic Pitești, iar apoi Petromidia, omul care a fost parte din evoluția industriei de rafinare are un bagaj de informații cum rar găsești. InvesTenergy a purtat un dialog deschis cu Alexandru Nicolcioiu, din care am aflat cum s-a transformat Petromidia, despre perioadele dificile, dar și perspectivele uneia dintre cele mai importante unități energetice din România.

Industria energetică a avansat în ultimele decade într-un ritm pe care puțini îl anticipau, inovațiile s-au succedat ca într-un carusel, unde viteza și goana după dezvoltare și profitabilitate au ridicat multora tensiunea. Unele sectoare au dispărut, din cauza pierderii relevanței, ori a impactului prea mare asupra mediului înconjurător, altele au stagnat, ajungându-se la un nivel de saturație tehnologică, iar altele au performat, printre care și industria de oil&gas, unde vedem tot mai multe tendințe noi, compuși bio, tehnologii revoluționare.

Toate aceste avansuri tehnologice și operaționale au un numitor comun: dedicarea oamenilor, cei care au contrbuit la creștere, care au fost parte din industrie, atât la rotirea valvelor imense de metal, cât și la acționarea sistemelor automate, prin apăsarea unui singur buton. Printre aceștia și Alexandru Nicolcioiu, o legendă vie a industriei de rafinare din România, om care 50 de ani s-a aflat în slujba celei mai mari rafinării din România – Petromidia.

– Povestiți-ne, vă rugăm, cum a evoluat sectorul de rafinare din România, în special în perioada comunistă.

– România avea tradiție în exploatarea zăcămintelor de țiței și o vastă experiență în prelucrarea lui în rafinăriile care erau în funcțiune până în anii 1950, printre care și Vega, singura dintre acestea care este în funcțiune și astăzi. După anii ’50, s-a pus problema industrializării țării și creșterea cantităților de țiței care să fie prelucrate în plan intern, astfel că au fost construite rafinării noi în mai multe zone din țară. Totuși, cea mai intensă dezvoltare a fost în perioada anilor 1970-1990, când s-au construit încă patru rafinării cu module de 3,5 milioane de tone pe an integrate cu combinate petrochimice în Ploiești, Pitești, Onești și Năvodari.

Treptat, România a ajuns la 10 rafinării active, care funcționau integrat, făceau transferuri de materii prime, atât pentru menținerea la capacitate a platformelor petrochimice, cât și pentru producția de produse specifice de nișă. În acest mod, România a ajuns ca, în anul 1989, să prelucreze 32 de milioane de tone de țiței.

Acționarul unic era atunci, bineînțeles, statul român. Practic, rafinăriile funcționau sub o tutelă unică, aflată în coordonarea ministerului de resort. Strategia din aceea perioadă era ca România să nu exporte materii prime, ci doar produse finite și cea mai mare parte a produselor finite mergea la export. Din estimarea mea, cel puțin 60% din produse erau exportate, iar toate sursele de finanțare a importurilor de țiței, în jur de 20 de milioane de tone pe an, erau asigurate de statul român.

– A venit trecerea în capitalism, când sistemul integrat nu a mai fost o opțiune. Ce a urmat?

– Statul român s-a retras treptat din acționariatul rafinăriilor și le-a introdus într-un program de privatizare, undeva în perioada 1997-1998, păstrând control doar în două rafinării: Arpechim Pitești și Petrobrazi, pe care le-a integrat în Societatea Națională de Petrol (SNP), alături de toate cele 605 stații de carburanți ale centralei PECO, alături de Regia Autonomă Petrom, care deținea toate resursele indigene de țiței. Celelalte rafinării – rând pe rând scoase la vânzare către potențiali investitori.

Rompetrol a achiziționat Petromidia și Vega, Lukoil a luat rafinăria Teleajen, Eurocolumna a preluat frâiele la Șuplacu de Barcău, la fel, au fost privatizate și rafinăriile din Borzești, Dărmănești, Astra Română sau Steaua Română.

După ce au intrat, cu adevărat, în capitalism, unele rafinării nu au reușit. Din cauza modului de organizare, al finanțării, al greutății cu care au găsit materii prime, piețe de desfacere sau dacă au avut acces la tehnologiile necesare, rafinăriile s-au închis sau au schimbat strategia.

După ce OMV a decis să oprească în 2011 rafinăria Arepchim, au mai rămas în funcțiune doar trei rafinării: Rafinăria Petromidia integrată total cu Vega, la o capacitate de prelucrare de 5,5 milioane de tone pe an, Petrobrazi  – 4,8 milioane de tone pe an și Petrotel – 2,8 milioane de tone pe an. Astfel, de la o capacitate de prelucrare de peste 30 de milioane de tone în 1989, astăzi avem o capacitate de prelucrare de circa 13 milioane de tone. Nu mai funcționează nicio instalație petrochimică din cele cinci mari platforme industriale, doar la Petromidia funcționează instalația de polipropilenă și, periodic, instalația de polietilenă.

În ceea ce privește resursa umană, cea mai importantă pentru orice complex industrial, de la începutul anilor 1990, mii de specialiști s-au reprofilat, ori au plecat peste hotare, în țările din Golf, America de Sud sau Africa, unde sunt mari oportunități pe oil&gas.

O viață printre instalațiile din Petromidia

Din 1975, un tânăr Alexandru Nicolcioiu era repartizat la Năvodari, unde a fost martor la ridicarea rafinăriei Petromidia. Timp de peste 45 de ani, a văzut cum rafinăria a crescut, an de an, dintr-o mlaștină poziționată aproape de Marea Neagră, într-o platformă industrială care astăzi este motorul Grupului KMG International (Rompetrol).

– Cum a apărut Petromidia, cum a evoluat totul, de la idee, la o rafinărie în toată regula?

– Pe harta României era necesară construirea unei rafinării la malul mării, astfel că s-a decis construirea combinatului petrochimic Năvodari în zona Cap Midia, amplasament care asigură o logistică ideală pentru o rafinărie axată pe import de țiței și export de produse. Sursa de țiței prelucrat în aceea perioadă era Iranul – Iranian Ușor și Iranian Greu, țiței din Irak și chiar din Siria sau Libia. România era un mare exportator de produse alimentare, confecții, tractoare și mașini agricole, exporturi care se realizau către țările din Golf pentru achiziția de țiței.

Suprafața totală ocupată de Combinatul Petrochimic Midia era de 400 de hectare, iar lucrările au început în iunie 1976, prin consolidarea terenului și includerea a 35 de hectare din Marea Neagră, în terenul pe care să se construiască instalațiile viitorului combinat. Spre exemplu, pe amplasamentul pe care se află acum instalațiile de Cocsare, Desulfurare Gaze, Recuperare Gaze, sistemul de facle, rampele automate și parcurile de sfere, în 1975 era, pur și simplu, Marea Neagră, pentru că 10% din suprafața actuală a platformei era, atunci, sub nivelul mării.

După pornirea din 1979 a instalației de Distilare Atmosferică, Petromidia s-a dezvoltat treptat, peste 20 de noi facilități tehnologice fiind pornite, până în 1989. Automat, a crescut și fiabilitatea și rentabilitatea rafinăriei. Pe măsură ce se porneau instalațiile care sporeau valorificarea tonei de țiței, așa cum cum este Cracarea Catalitică sau Cocsarea, randamentul de produse albe a crescut de la 32% în 1981, la 56% în 1989.

– Iar oamenii, aceștia cum s-au adaptat, pentru că știm că Năvodariul s-a dezvoltat ca urmare a apariției Petromidiei?

– La acea vreme, prelucrarea țițeiului nu era o tradiție în Constanța, așa cum era la Ploiești, spre exemplu. Foarte mulți oameni au venit prin transfer de la celelalte unități din țară. Pentru pornirile noilor instalații, se formau echipe din personal propriu și personal detașat de la alte unități, care veneau cu expertiză și asistență mecanică, electrică și instrumentație.

În 1989, numărul de angajați pe întreaga platformă depășea 7.500 de oameni, incluși în mai multe uzine: uzina rafinărie, uzina petrochimie, uzina mecanică, uzina utilități și toate seviciile suport. Pentru a înțelege mai bine impactul Petromidiei, orașul Năvodari, în 1975, avea 5.000 de locuitrori, iar în anul 1989, 42.000 de locuitori. Influența era chiar mai vastă, pentru că 95% din salariați veneau din Năvodari, dar și din Constanța sau comunele limitrofe: Corbu, Săcele, Lumina, Istria.

– Revenind la evoluția rafinăriei, știm că perioada post-comunistă nu a fost cea mai facilă. Care au fost provocările?

– După 1990, Combinatul Petrochimic Midia a devenit societate comercială pe acțiuni, deținute 70% de Fondul Proprietății de Stat și 30% de Fondul Proprietății Private. Și-a schimbat denumirea la S.C.Petromidia S.A. și a continuat activitatea cu forțe proprii, pentru că, în timp, statul nu s-a mai implicat în finanțarea și susținerea activităților. Cu toate acestea, erau demarate strategii de funcționare care să permită asigurarea energetică a țării, cât și asigurarea dezvoltărilor pe orizontală a industriilor.

După contractarea unui credit extern pentru retehnologizare și modernizare, a crescut randamentul produselor albe la 74%, în 1994, Petromidia devenind cea mai performantă rafinărie din România.

Cea mai dificilă perioadă a fost în 1999 – 2000, pentru că Petromidia nu putea funcționa din lipsă de materie primă, cu toate că rafinăria era la un nivel ridicat de complexitate și cu mare potențial să obțină randamente mari la benzine și motorine. Salvarea a venit prin privatizarea realizată de Rompetrol, moment decisiv, pentru că rafinăria era oprită. Treptat, au fost pornite toate instalațiile și am intrat într-o nouă etapă.

– S-au schimbat mult și cerințele de calitate, România se afla deja pe un drum drept spre Uniunea Europeană.

– Așa este, din 2001, deja au început să se modifice cerințele de calitate la produsele petroliere și, prin mai multe etape de dezvoltare, s-a trecut de la Euro2, la standardul Euro5, aplicat și în prezent. Totul a fost posibil prin modernizarea instalațiilor de hidrofinare. Au fost eliminați compușii de benzen, iar îmbunătățirile din instalația de Cracare Catalitică au asigurat o cifră octanică ridicată și un conținut redus de sulf, până la 10 ppm (părți per million) sulf la benzină.

Am avut constant investiții de mediu, prin modernizarea instalației de epurare, montarea de membrane interioare tuturor rezervoarelor care depozitează produse ușoare. Astfel, Petromidia a reușit să se încadreze în normele de emisii a substanțelor volatile.

În perioada 2001 – 2007, evoluția a vizibilă: investiții în petrochimie, în danele petroliere, a fost ridicat „creierul rafinăriei” – Centrul de Comanda și Control al rafinăriei, au fost integrate fluxurile între rafinăriile Petromidia și Vega, iar operațiunile și activitățile suport au fost susținute prin crearea mai multor companii: Rominserv, Midia Marine Terminal sau Rompetrol Quality Control.

Revenim cu continuarea interviului.