- “La Energie, se făceau programe pe 15-20 de ani, din care se extrăgeau prioritățile primilor cinci ani, următorilor cinci ani etc. Nu aveai cum să faci programe pe termen scurt, când o hidrocentrală se facea în patru ani! In patru ani se făcea o hidrocentrală, vă dați seama ? Programele pe termen lung erau făcute de institutele de profil multitidisciplinare, interdisciplinare, sub coordonarea CSP (Consiliul de Stat pentru Planificare) sau a altor organisme create special în acest scop”
- „Energetica românească a avut niște oameni extraordinar de capabili”
Ing. Ioan Avram, într-un interviu acordat Elenei Ratcu, publicat în Seniorii Energiei – Dialoguri de Sufet, vol.III
“Când ai 22.000 MW capacitate instalată și tu gâfâi la 8000 MW este o mare problemă. Sistemul trebuie modernizat, reparat… Specialiștii sunt foarte importanți. Să mai terminăm cu politicianismul”, declara în anul 2019 regretatul ing. Ioan Avram, fost ministru al energiei electrice, la o Conferință organizată de CNR-CME.
Invitat în calitate de Speaker, fostul ministru Ioan Avram, a vorbit despre decăderea industriei energiei din România, exprimându-și totuși încrederea în specialiști și tânăra generație care vor reuși să construiască pentru viitor. “Am văzut prognoza energetică până în 2030-2050. Cum să eficientizezi producția de cărbune când nu ai făcut investiții în ultimii 30 de ani?! Sunt absolut necesare capacități noi de producție. Cele indicate în strategie erau bifate ca proiecte și pe vremea noastră. Cele două noi reactoare la Cernavodă, Tarnița, Grupul de Rovinari – foarte bine. Toate acestea reprezintă un minim de investiții necesar pentru România. Când ai 22.000 MW capacitate instalată și tu gâfâi la 8000 MW este o mare problemă. De ce această situație? Sistemul trebuie modernizat, reparat. România a avut un avantaj: dezvoltarea industriei orizontale pentru sprijinirea industriei energetice. Eram pe picioarele noastre. Specialiștii sunt foarte importanți. Să mai terminăm cu politicianismul! Industria românească nu e nici de drepta, nici de stânga, ci e bun național”, a afirmat fostul ministru Avram.
La finalul discursului, ing. Ioan Avram a făcut un apel către autorități: “Să începem să mai lucrăm și pentru noi. Am încredere în generația tânără. Să faceți mai mult ca noi. Să aveți știință de carte și dragoste de neam!”
Am recitit și interviul acordat de domnul Ioan Avram, în ianuarie 2019, doamnei Elena Ratcu, publicat în “Seniorii Energiei vol III – Dialoguri de Suflet”. Un interviu atât de actual pentru contextul economic și energetic, iar informațiile furnizate de domnul ministru Ioan Avram reprezintă o adevărată mină de aur, și ar putea clarifica multe dintre problemele trecutului și pe cele ale prezentului, dacă și contemporanii noștri și-ar dori să afle acest lucru, după cum scrie Elena Ratcu, în cartea sa.
La Energie, se făceau programe pe 15-20 de ani, din care se extrăgeau prioritățile primilor cinci ani, următorilor cinci ani etc. Nu aveai cum să faci programe pe termen scurt, când o hidrocentrală se facea în patru ani! In patru ani se făcea o hidrocentrală, vă dați seama ? Programele pe termen lung erau făcute de institutele de profil multitidisciplinare, interdisciplinare, sub coordonarea CSP (Consiliul de Stat pentru Planificare) sau a altor organisme create special în acest scop, afirma dl Ioan Avram, în urmă cu 5 ani și jumătate.
Cu consimțământul autoarei, redăm răspunsurile dlui Ioan Avram la câteva dintre întrebările adresate de dna Elena Ratcu ce au legătură cu domeniul energetic, spre cugetare și analiză.
‒ Domnule ministru, timp de 20 de ani ați fost ministrul Industriei Constructoare de Mașini, una dintre cele mai complexe ramuri ale economiei românești, iar vreme de doi ani ați fost ministrul energiei electrice. România se confruntă iarna aceasta cu una dintre cele mai grave crize energetice din ultimii ani, iar motivele sunt mai multe: lipsa invesițiilor, conducerea neperformantă, intruziunea politicului în industre, modificări legislative apărute peste noapte, importuri masive, datorii uriașe. De câțiva ani autoritățile trec iarna cu măsuri pompieristice. Cu experiența pe care o aveți, credeți că ne aflăm în pragul unei crize energetice, așa cum se vehiculează? Se poate face o comparație între criza energetică a anilor 1984-1986 si ceea ce se întâmplă acum?
‒ E greu să zici astăzi dacă avem sau nu avem o criză energetică, pentru că totul depinde de piață și de consum. În momentul de față, datorită faptului că au dispărut importante industrii consumatoare de energie, noi încă avem impresia că putem face față cu producția. Ori, trebuie să existe obligatoriu un raport între producție și consum. Criza Sistemului Energetic Național din 1984-86 s-a produs în mare măsură din cauza dezvoltării sectoarelor industriale consumatoare de energie, adică siderurgia, chimia sau combinatele chimice și petrochimice, sectorul cimentului, industria aluminiului și a metalelor neferoase, irigațiilor, și chiar a consumului casnic. Centralelor electrice li se alocau cantități reduse de gaze și păcură, iar funcționarea centralelor pe cărbune era din ce în ce mai instabilă. Consumul era mai mare decât producția și se planifica mai mult decât se producea. N-aveam energie nici vara, nici iarna. În timpul verii volumul de irigații creștea enorm, ceea ce necesita o cantitate mare de energie, iar iarna trebuia ca toată lumea să dispună de încălzire. Într-un cuvânt, noi atunci produceam cam 12.000-12.500 MW, iar balanța de consum energetic era gândită pentru 13.500 MW. Tot timpul ne lipseau 1000 MW, iar asta deregla enorm sistemul. În decembrie 1984, când s-a instituit starea de necesitate și regimul militarizat în unitățile Sistemului Energetic Național, producția de cărbune din cariere putea ating 45-50 de milioane de tone, iar producția de energie electrică realizată putea atinge 12.500-13.000 MW zilnic. Consumul planificat era întotdeauna mai mare decât cel realizat cu aproximativ 1000 MW. Deficitul de energie se compensa cu un import de circa 200 MW din fosta URSS, iar restul, prin reduceri de consum. Acum, producția de cărbune în cariere este de circa 18-20 milioane de tone pe an, dar nu se realizează conform programului. Consumul de energie electrică s-a redus la aproximativ 8000-9000 MW, însă capacitățile de producție disponibile sunt cu circa 1000 MW mai mici. Mai mult, în anii aceia, Nicolae Ceaușescu dispusese să plătim și datoria externă a țării, ceea ce, după capul meu a fost o greșeală majoră, cu implicații negative în economie și în niveul de trai al populației!
„În prezent, este o acută lipsă de preocupări și de viziune în domeniul energetic pe termen mediu și lung”
‒ Greșeală din punct de vedere macroeconomic, nu ?
‒ Sigur că da! Ajunsesem separați de restul lumii, rupți de contactele internaționale, lipsiți de importurile care ne-ar fi asigurat trecerea vârfurilor de consum energetic și era o nebunie întreagă să trecem vârful de seară sau pe cel de dimineață. Sigur că acum situația consumatorilor s-a redus, dar vedeți ce se întâmplă!
Au trecut 30 de ani de când nu s-au mai făcut investiții majore în sistemul energetic național. In afara modernizărilor de la centralele care funcționează pe cărbune, impuse de noile reglementări privind mediul înconjurător, nu s-au adus în sistem noi capacități de producție. Dimpotrivă, s-au închis foarte multe astfel de capacități, iar treaba asta a generat o serie întreagă de probleme. Au dispărut consumatorii. De exemplu, siderurgia era unul dintre marii consumatori, iar în anii aceia noi produceam 12-13 milioane tone de oțel pe an. Anul trecut s-au produs 2,5-3 milioane de tone. De asemenea, au dispărut ramuri importante din industria petrolieră, petrochimică și de rafinare, care erau mari consumatoare de energie. A dispărut metalurgia neferoasă, cu câteva mici excepții la ALRO Slatina și prin Satu Mare. Au dispărut irigațiile din timpul verii. Aveam pe vremuri aproape trei milioane de hectare de teren irigat. Acum se zice că s-ar fi repus în funcțiune irigarea pentru un milion de hectare. Într-un cuvânt, în situația actuală este o acută lipsă de preocupări și de viziune în domeniul energetic pe termen mediu și lung, care va avea consecințe nedorite. Toți ne concentrăm acum pe energia verde și pe directivele UE, dar nu ne concentrăm mai deloc pe problemele de conținut intern, care sunt zilnice. Încotro ne îndreptăm, care sunt ideile noastre mai ales în domeniul industriei? Și serviciile, care înainte reprezentau cam 4%-5% din consumul de energie, au crescut, iar acum au depășit 12%-15%. Și vor mai crește! Într-un cuvânt, chestiunea asta a devenit o problemă serioasă care își va spune cuvântul mai devreme sau mai târziu, și care în viitor va avea repercursiuni foarte grave. Iată ce s-a întamplat de exemplu anul acesta! Sigur, producția este între 7000-9000 MW, dar iarna asta a fost puțin mai aspră, unii producători hidro au intrat în reparații, au fost unele necazuri la centrala nucleară de la Cernavodă și au scos din sistem o producție de aproape 1000 MW! Vă dați seama,1000 de MW reprezintă maximum cât poate România să importe. Nici n-avem pe unde să-i importăm! În afară de asta, orice vânzător de energie devine speculativ când vede că ești presat de situație. El e cel care mărește, dublează și triplează prețul, fără doar și poate.
După părerea mea, astăzi nu există un concept concret, o strategie serioasă și nici o viziune pe termen lung în domeniul energiei.
„Energetica românească a avut niște oameni extraordinar de capabili”
Cine să mai facă acum prognoze și balanțe analitice de consum? Partea tehnică a sistemului energetic s-a subțiat foarte mult. Practic, în momentul de față, nu mai face nimeni prognoze, în afară de ISPE, cât a mai rămas din el, pentru că și acolo mai sunt extrem de puțini oameni cu experiență pe partea tehnică, oameni cu care eu lucrasem excelent pe vremuri. ICEMENERG este aproape desființat. Cine face conceptul energetic în România? Trei funcționari sau o mână de consultanți străini? Dar ei o fac pe bani și nici nu cunosc situația reală de la noi. Eu am fost o viață în construcția de mașini și, prin natura funcției, am lucrat mult în uzinele producatoare de echipamente energetice, ajungând apoi să și conduc sistemul energetic. Până și mie, care aveam mare experiență pe partea de echipamente și utilaje, programe de investiții și știam ce înseamnă o modernizare tehnologică ori o reparație capitală, până și mie mi-a fost greu să intru în interiorul sistemului energetic. Mi-au trebuit 6-8 luni pâna ce am început să simt sistemul și să mă pricep să-l conduc.
Industria energetică românească a avut niște oameni extraordinar de capabili (vorbește apăsat, accentuând cuvintele). O elită inginerească care avea multă experiență, o înaltă ținută științifică și profesională, și o profundă cunoaștere a realității. Cu ajutorul lor am putut depăși, ca printr-o minune și în condiții foarte grele, criza energetică din anii aceia. Cred că au fost cele mai dificile momente ale vieții mele ca inginer. La Ministerul Energiei aveam permanent pe calculator informații la fiecare minut privitoare la producție și la consum. Iar când producția scădea din diferite cauze, consumul creștea și nu puteam să-l stăpânim. Scădea frecvența la cote alarmante, iar în noiembrie 1988 s-a inregistrat cea mai mică valoare a frecvenței (46,54 Hz) din perioada 1980-1989. Chestia asta ne-a terorizat efectiv, pentru că la o asemenea frecvență, în orice moment se putea întâmpla ca sistemul să se prăbușească și să rămânem într-un black-out total. Noi, cei de la energie, am avut curajul să spunem deschis treaba asta forurilor superioare, dar politicul s-a amestecat foarte mult, a militarizat sistemul energetic, ceea ce a fost dupa părerea mea o greșeală enormă, pentru că nu așa se rezolvau problemele de fond. Problemele de fond însemnau puterea calorifică a cărbunelui, anduranța unor echipamente și dispozițiile ca totul să fie făcut într-un timp cât mai scurt. Ajunsesem să dăm normative de două ore de program de emisie la Televiziune, să punem doar două becuri în casă și tot felul de chestii din astea.
‒ De fapt, consumatorii casnici erau cei mai afectați…
‒ Sigur! Deși nu ei erau marii consumatori industriali, ei erau primii vitregiți. Era mai simplu să tai consumul de la populație, că doar nu era să oprești combinatul metalurgic Slatina, de exemplu, care consuma 500 MW. Tot atât consuma și Bucureștiul cu industria si cu toate serviciile sale. Nu puteam opri Slatina, pentru că asta ar fi însemnat să oprim producția, iar ca să o repornim după două-trei luni, ar fi însemnat niște pierderi enorme. Și atunci se tăia curent de la populație. Ea era prima sacrificată, din păcate. Eu am spus chiar la cele mai înalte instanțe că nu e corect să procedăm așa, dar degeaba.
‒ Care era materia primă de bază în anii aceia?
‒ Prin anii 1960 toți am analizat și am studiat extraordinar de mult materiile prime potențiale ale producției de energie ale țării. Am stabilit să plecăm de la capacitățile interne de materii prime și s-au analizat patru domenii esențiale. În primul rînd s-au analizat rezervele de cărbune Acestea erau mari, și încă sunt și acum destul de mari. Si atunci am hotărât să creăm capacități pe cărbune, pentru care am abordat pentru prima dată construcția minelor de suprafață, pentru că România nu avea atunci mine de suprafață și nici tehnologia realizării acestui produs (vorbește apăsat). Mă refer aici la toată Oltenia care avea rezerve de cărbune în Gorj, Mehedinți, în partea de sud. De asemenea, existau rezerve de cărbune pâna spre Dunăre. S-au făcut previziuni pe baza unor cercetări geologice extrem de riguroase, pentru care a trebuit să cumpăram tehnologie, să construim tot sistemul acela de mașini complexe, cum au fost excavatoarele rotative mari, să facem transportoare mari și multe altele. Investițiile astea reprezentau o sumă uriașă, vă dați seama!
‒ Aveam și un mare potențial hidro atunci…
S-a analizat și potențialul hidro, care la vremea aceea era uriaș, Din 6.600 de MW putere instalată, cât sunt astăzi, 6.200 MW au fost realizați de industria românească din anii aceia. Vorbesc despre hidrocentralele de pe Dunăre, despre reamenajarea râurilor interioare: Cerna, Jiu, Olt, Siret, Argeș, Dâmbovița, Buzău, Crișurile, Someș, Bistrița, acumulările mari de la Râul Mare Retezat sau din Voineasa, ca și cele din Munții Apuseni ori din nordul țării. Toate aceste obiective au fost realizate cu echipamente românești și reprezentau un mare potențial, iar în 20 de ani s-au făcut progrese uriașe la hidro. După hidrocentralele de pe Argeș și Bicaz care au fost realizate cu utilaje din import, dați-vă seama ce efort extraordinar a trebuit să facă România ca să construiască singură, cu forțe proprii, capacități ce au totalizat 6200 MW. Un rol extraordinar de mare în această privință l-a avut dezvoltarea industriei grele constructoare de mașini, care a avut un rol determinant. S-au făcut atunci mari investiții pentru dezvoltarea unor capacități de producție performante care să susțină programul de construcție a centralelor hidro ale României. Toate aceste investiții se făceau însă pe bază de analize serioase care porneau de la potențialul hidro amenajabil.
„Am fost prima țară din zonă care a făcut platforme marine în Marea Neagră”
-Să vorbim puțin și despre petrol și gaze…
‒ La petrol si gaze a fost tot timpul o mare dispută, pentru că, deși rezervele noastre interne erau acceptabile, exista o politica de a le păstra și de a le folosi doar în situații extreme. Aveam totuși o producție importantă de gaze și petrol, aveam întreaga tehnologie de producție, știam să fabricăm toate echipamentele, iar România avea o experiență recunoscută în acest domeniu. Exista însă ideea de a cauta mereu noi zăcăminte, noi rezerve, noi soluții. În zona centrală a României existau niște perimetre care au fost exploatate și cercetate pe baza unui program foarte bine și minuțios conceput.
Îmi amintesc de vizita prepreședintelui Nicolae Ceaușescu în America, la președintele Jimmy Carter, din anul 1978, vizită la care am participat și eu. Scopul vizitei era multiplu: era o vizită oficială de stat, dar și cu o componentă economică importantă. În principal se dorea o extindere mai accentuată a relaţiilor bilaterale, mai ales cele privitoare la dezvoltarea comerţului și a cooperării bilaterale, precum şi obţinerea unor noi licenţe tehnologice de vârf. Atunci Ceaușescu a solicitat acordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate de către SUA României, ceea ce însemna ca SUA să acorde României același statut în relațiile comerciale ca și al celorlalte state cu care avea relații apropiate. În acest scop au fost planificate întîlniri marcante cu personalități din lumea financiar-bancară și industrială a Statelor Unite. În același timp, s-a discutat și despre partea economico-industrială pentru care eram eu pregătit, iar delegația României a putut primi informații despre domeniile și tendințele în care industria americană era dezvoltată la cel mai înalt nivel. Ei erau recunoscuți drept cei mai buni specialiști în valorificarea țițeiului și a gazelor, în petrochimie, rafinare, dar și în cercetare geologică și extracție. Programul vizitei cuprindea și o deplasare la Huston, unde am avut discuții cu conducerile unor mari corporații petroliere și unde am văzut instalații de foraj. Ne-au invitat să vizităm și un centru de investigare satelit, unde ne-au arătat România și, la un moment dat, au focalizat din satelit casa lui Ceaușescu de la Scornicești. I-au fotografiat-o, i-au dat-o în două exemplare și i-au spus: „Domnule președinte, nu pentru a vă arăta casa v-am făcut această demostraţie, ci ca să ştiți că în jurul casei dumneavoastră şi în acea regiune este cărbune, există lignit”. După ce au focalizat și Marea Neagră, un mare profesor care făcea cercetări prin toată lumea si era o adevărată enciclopedie de știință mondială – nu-i mai rețin numele-, i-a zis lui Ceaușescu: „Aveţi gaze, petrol şi titan, iar gaze şi petrol cât în Emiratele Arabe. Aţi fi cei mai bogaţi din regiune. Veniţi, vă dăm licenţa pentru platforme şi valorificaţi-vă singuri bogăţiile pe care le aveţi acolo. Dacă reușiti să le scoateți, veți trăi domnește mulți ani de-acum încolo”. A urmat o discuție aprinsă pe problema cercetărilor Mării Negre și Ceaușescu a întrebat unde fac ei cercetarile. „In Golful Mexic”, a răspuns profesorul. A doua zi ne-am dus în Golful Mexic, unde am vizitat o platformă de foraj marin de medie adâncime și un vapor cu instalații de foraj de medie și mare adâncime. Atunci le-am cerut platformele de foraj marin s-a hotărât pe loc să ne apucăm să facem în România platforme de foraj marin, să începem prospecțiunile în Marea Neagră și să cerem documentația și licența pentru asta.
‒ Cum ați obținut acordarea licenței? Contract, acord de cooperare ?
‒ Am făcut inițial o înțelegere de principiu și, la scurt timp după aceea, ne-am dus din nou la americani pentru a încheia toate contractele necesare. Trebuia însă ca treaba să fie rezolvată și politic, așa încât am obținut toate acordurile de la Departamentul de Stat al Statelor Unite, am lăsat comercianții să-și facă treaba, după care noi am preluat lucrările tehnice în integralitate.
Am fost prima țară din zonă care a făcut platforme marine în Marea Neagră. Atunci au început prospecţiunile în Marea Neagră, când a început și realizarea platformelor. Erau primele platforme cu picioare de 90 de metri, rezistente la valul de apă înalt de 16 metri şi atunci am început cu adevărat să punem în evidenţă toate perimetrele marine. Tot atunci s-a deschis accesul la o serie de tehnologii importante pentru industria din România, documentația pentru platformele marine fabricate în țară. Contractele erau făcute pentru licența de echipamente de exploatare a petrolului și a gazelor în sistem marin de medie adâncime. Nu ne-am dus la mare adâncime. Pot spune că această decoperire a însemnat pentru noi toți poate cel mai nou salt industrial în istoria țării privitor la domeniul petrolului și al gazelor, plasându-ne din nou în clubul select al statelor respectate. În industrie aveam zeci de mii de ingineri, care nu se pot face într-o zi și țara părea să intre într-o oarecare liniște a bunăstării.
Acum văd că la noi sunt mari preocupări în problema explorărilor marine, dar mă uit cu câtă naivitate se abordează în prezent această problemă. Atunci firmele americane și-au manifestat interesul entru că era o afacere bună. Numai că noi nu prea aveam voie să ne extindem. Insula Șerpilor era dată Uniunii Sovietice, iar sovieticii nu suportau ca americanii să vină în zona asta. Am participat la unele discuții în care Brejenev i-a reproșat dur lui Ceaușescu treaba asta, dar Ceaușescu a mers înainte, nu i-a păsat. Din punctul ăsta de vedere, este incomparabil față de ceeea ce se întâmplă astăzi!
Foto: 14 noiembrie 2018, Simpozion științific aniversar: „100 de ani de industrie în România”, organizat de CNR-CME, în colaborare cu Ministerul Energiei, Universitatea Politehnica București și AGIR
‒ Ce părere aveți despre modul în care, în septembrie 2018, a fost adoptată în Senat legea offshore, pentru reglementarea extracţiei de gaze naturale din Marea Neagră?
‒ Eu cred că Iulian Iancu, președintele Comisiei de Industrii și Servicii din Camera Deputaților, care s-a luptat mult pentru legea asta, a propus un lucru bun, dar se putea și mai bine. Eu, care cunosc istoria acestei chestiuni și evoluția ei în timp, pentru că timp de 20 de ani m-am tot ocupat de ea direct sau indirect, știam că sunt câteva probleme de principiu. În primul rînd, platforma continentală a României nu mai are rezerve prea importante de gaze și țitei. În al doilea rând, din punct de vedere geologic, rezevele din Marea Neagră nu sunt evidențiate în totalitate, ca să poți zice că știi tot ce are partea română și ce să faci în totalitate. În al treilea rând, cercetarea, exploatarea, producția și valorificarea gazelor costă enorm. Trebuie să ai bani, pentru că, mai ales în faza de început, se investește enorm! Iancu a zis că în zona aceea interesele geopolitice și strategice sunt fără milă. Cel care are rezerva, are puterea!
Ai noștri, cei de acum, din lipsă de informare, cunoștințe și de poziție, nu sunt capabili să aibă o poziție unitară care, cum este normal, să fie în favoarea românilor și a României. Decizia trebuia luată la nivel de prim ministru și de președinte, pentru că ei reprezintă statul!
Marele succes obținut este că o bună pate din gaze, 50%, rămân în Romania, iar cota asta a fost substanțial îmbunătățită. Ei spun că austriecii au cea mai bună tehnologie. Au pe naiba! Austriecii sunt coordonați de ruși și se bazează pe ce au rușii, e clar! De ce credeți ca anul trecut s-a dus Putin la nunta ministrului austriac de externe?
Eu am fost președinele Comisiei Mixte Româno- Austrice timp de 10 ani și știu exact ce tehnică aveau austriecii în domeniul petrolului. Își prindeau mustățile, că erau novici și nu stăpâneau deloc domeniul. Ei erau foarte buni în metalurgie, transporturi, dar la petrol erau zero! Și acum, vii tu, Austria, astăzi, zici că ești grozavă și că tu ești jupânul! Păi, noi le-am dat acum cu 600 de milioane de euro și exploatarea, și rafinarea, și zăcăminte, și tot! Ei au scos banii în trei ani și, la revedere și bon jour !
„Dacă eram în locul lor, făceam o societate mixtă cu americanii”
‒ Cum ați fi procedat dacă ați fi fost în locul guvernanților noștri?
‒ Dacă ar fi fost după mine, altfel aș fi abordat problema asta din Marea Neagră, și cred că ar fi fost un concept mai bun. M-aș fi gândit că cei mai puternici și cu cea mai bună tehnologie din lume în acest domeniu sunt americanii, care sunt vârful vârfului și mult peste europeni și ruși. Vă spun asta cu mâna pe inimă pentru că în perioada în care am fost ministru am fost de foarte multe ori la americani, am vizitat zeci de uzine și de institute și am colaborat pe multe activități împreună cu ei. Pe urmă, trebuie că și eu, România, să am un avantaj din treaba asta, pentru că e teritoriul meu, nu? Dar cum să fac? Bani nu prea am, iar echipamentele, dotarea costă, deci banii ar trebui să vină de la cei care dețin tehnologii! Dar nici eu nu sunt chiar profan! Pe vremuri aveam oameni excepționali în domeniul petrolului și al gazului la Institutul de la Ploiești, institutul geologic ori institutul nostru de mașini si echipamente, dar acum acele institute abia dacă își mai trag sufletul. Industria româna a fost al treilea mare producator de echipament petrolier din lume și mă doare sufletul când văd că noi suntem astăzi eliminați în felul acesta.
În locul lor eu făceam o societate mixtă cu americanii. Si ziceam „Tu cât dai?” „Să dăm fifty/fifty!” „Bun, eu vin cu utilaje, cercetări etc, iar tu vii cu tehnologia!”. Fiind societate mixtă am fi luat împreună credite de la bănci și făceam un proiect pe 20 de ani, că doar nu merge să faci proiect pe doi sau cinci ani, cum credem noi. Astea sunt povești! În felul acesta am fi antrenat și industria românească, am fi creat locuri de muncă, am fi repus cumva în drepturi poziția noastră, că doar am fost pe locul III în lume. Ori, noi am neglijat total această componentă. Nu se putea lupta Iulian Iancu singur cu toți! Treaba asta nu se poate face decât la cel mai mare nivel decizional. Credeți că noi plecam de pomană cu Ceauseșcu la diferite companii din străinătate? Se pregăteau dianainte întreaga documentație și toate informațiile necesare, lua cu el în delegație factorii cei mai importanți de decizie și pe cei mai buni specialiști în domeniul respectiv, și numai astfel se începeau negocierile cu partenerii străini.
Revenind la situația de acum, s-a făcut un prim pas, cu ce a zis Iancu, adică să rămană aici 50 % aici și să crească rata de plată, iar restul de 50% să mergă la cei care exploatează gazele. Interesele sunt acum să facem conducta asta Brua care să ducă în Ungaria și să nu depindem de ruși.
A doua problemă care se pune este: unde vreau eu să exploatez gazul, pentru că trebuie să am un concept pentru asta! Eu, ca stat, găsesc 10 companii private care vor să facă niște investiți, te ajut în treaba asta, îți dau niște bani, iar tu creează-mi ceva, pentru că ești mai deștept. Te-ai apucat de asta, atunci fă-o!
O altă problemă care trebuia pusă: cine poate să consume? Vrei să ridici țara, atunci fă niște ramificații pentru alimentări cu gaze! Ori, noi n-avem niciun proiect pentru așa ceva!
Două chestiuni esențiale nu s-au discutat la aceste contracte: prima se referă la antrenarea industriei românești în această problemă, pe care eu o văd ca pe un mare păcat, iar cea de a doua se referă la modul de utilizare a gazelor.
„Chiar și când am fost stors ca o lămâie, mi-am zis că trebuie să merg mai departe”.
‒ Ce a mai rămas din industria românească, domnule ministru?
‒ A mai rămas câte ceva din industria echipamentelor petroliere, care se poate extinde. Trebuie să fii optimist. Eu toată viața am fost optimist. Chiar și atunci când am fost stors ca o lămâie, mi-am zis că trebuie sa merg mai departe. Mă scuturam, mă ridicam și ziceam: „Bun, am trecut hopul ăsta, ce facem mai departe?” Chiar dacă industria petrolieră nu mai e ceea ce a fost odată, se putea acum reface ce a rămas din echipamentele petroliere, după ce se identificau specialiștii cei mai buni, capabili să vină cu o contributie la treaba asta. Mai avem totuși niște capaciăți de producție în acest sens, puțin la Ploiești, puțin la Târgoviște (care acum are 400 oameni din 10.000 câți avea, și pe care au luat-o rușii și au pus-o pe butuci), puțin Câmpina (de unde au mai luat ceva americanii). Oricum, și în aceste condiții eu cred că tot mai putem face ceva, pentru că nu e încă timpul trecut.
‒ Vă rog, să abordăm un pic și problema nuclearului…
‒ Prima dată când am pus noi problema nuclearului era prin anii ’67. A fost mai mult o discuție de tatonare, deși în programul nostru pe termen lung, nuclearul se impunea în balanța de energie, pentru că permanent trebuia să avem un echilibru în producție, dictat în primul rând de volumul de materii prime pe care îl dețineam. Nu se poate să produci energie pe bază de materii prime din import, așa cum zic unii. Și nici să zici că piața de energie rezolvă asta. În favoarea cui rezolvă piața atunci când n-ai energie? În favoarea celui care oferă mai mult! Ai banii ăștia sau n-ai banii ? Dacă n-ai, iei banii de la populație și o sărăcești. Asta e filosofia! Revenid la problema nucleară, atunci au fost doar discuții exploratorii, așa cum ziceam, pentru că noi atunci făceam parte din blocul CAER, iar ideea era să existe un monopol al țărilor CAER pe echipamente nuclelare. Noi planificasem să construim două grupuri de 440 MW, numai că a venit cutremurul din 1977 și atunci s-a văzut dezastrul din România. Academicianul Horia Hulubei a avut o primă rabufnire foarte dură, atunci când se punea problema nuclearului, și noi toți ne-am aliniat spuselor lui. A zis așa: „Atenție mare, copii! Dacă nu asigurați bine centrala nucleară, la un seism mai mare de 7 grade Richter se poate întâmpla o mare nenorocire. Ce a fost la Cernobâl a fost un fleac, față de ceea ce ar putea fi la noi. Ar putea fi o catastrofă, pentru că noi n-avem așa o mare extindere cum au rușii.”
Bun, atunci am început să negociem treaba asta cu rușii. Eu am fost la Moscova, să negociez cu ei ca să ne dea anvelopa reactorului nuclear și să facem tot sistemul mai sigur în România, dar am fost tratați cu refuz. Au zis: „Dacă vreți anvelopă, să v-o faceți singuri!” „Da, dar voi sunteți proiectantul general, voi sunteți furnizorul general de echiamente, voi aveți răspunderea funcționării, voi dați garanțiile. Dacă se întamplă, Doamne ferește, un accident, cine răspunde? Voi”!, au zis ei. Ei, la acest răspuns ne-am spus că nu e cazul să intrăm într-o asemenea aventură, iar treaba asta s-a amânt vreo doi ani.
Știind că aveam cărbunele oarecum asigurat, hidro și termo puse și ele pe linie de plutire, în sensul ca aveam un concept propriu în aceste activități, adică exista un program care să creeze baza de proiectare și de producție, am început să ne concentrăm pe problema nuclearului la modul cel mai serios. Ne-am spus că avem rezerve foarte bune de uraniu, și încă le mai avem, să știți! Am revenit la americani, care ne-au întrebat ce filieră tehnologică dorim să folosim. Ideea conducerii de atunci era ca programul nucelar românesc să se realizeze pe baza unei filiere independente. În sensul acesta s-au studiat cu foarte mare atenție toate filierele, iar noi, românii, am decis să mergem pe uraniu natural si apă grea. Academicianul Marius Peculea, care este un mare om, a realizat la Râmnicu Vâlcea o uzină pilot pentru fabricarea apei grele în România. Sigur, noi am facut echipamentele, iar pentru noi asta a fost o premieră tehnologică de prim rang, dar creierul conceptului a fost Marius Peculea și el are un mare merit pentru asta. În lume sunt puține instalații de apă grea. La timpul acela apa grea era un embargou total, nu se știa absolut și era un secret total.
Americanii pe care îi contactasem ne-au zis că ei nu merg pe filiera care are drept combustibil uraniu natural și apă grea ca moderator și agent de răcire, ci numai pe filiera cu uraniu îmbogățit, dar că ne pot ajuta cu partea clasică. Ne-au spus însă că au o puternică filială a General Electric în Canada, care face echipamente și că ne pot deschide o ușă la canadieni. Ceea ce au și făcut. Cu canadienii am avut o colaboare de mare excepție în acest domeniu. În paralel, lucram în continuare multe echipamentre cu tehnologie rusească VVR. Am facut pentru ei trei produse: pompele de alimentare, vasele SAOZ și o serie intreagă de subansamble pentru care noi eram specializați. Se făceau la noi în țară, pentru că noi creasem IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele București), pentru a susține, prin echipamentele și utilajele produse acolo, întreaga energie românească. Fără IMGB nu s-ar fi putut face investițiile acelea uriașe din energie.
„Oricât ești de ministru, dacă nu ești înconjurat de oameni valoroși, nu faci doi bani!”
‒ Nu a fost doar șansă, erați buni profesioniști. O fi fost și oportunitatea favorabilă într-un fel, dar nu numai asta cred ca a contat
‒ Eram buni, ce să zic. Sigur că era și o oportunitate politică, dar și oamenii noștri erau de mare valoare. Vă dați seama, oricât ești de ministru, dacă nu ești înconjurat de oameni valoroși, nu faci doi bani! Culmea este că atunci nu era politizarea care există acum. Și, vă marturisesc, treaba asta pe mine mă intrigă total.
În domeniul nuclear, noi ne-am propus să facem la Centrala Nucleară de la Cernavodă cinci grupuri de 700 MW, cu toate utilitățile necesare, alimentare cu apă și energie. Programul în ansamblu prevedea 10 grupuri. In afară de cele cinci la Cernavodă, mai erau două grupuri pe Olt lângă Făgăraș, un grup pe Mureș, două grupuri pe Someș Tot ce este acolo e facut pentru cinci grupuri de 700 MW, din care s-au făcut doar două până în 1989.
Acum se duc tratative cu chinezii pentru grupurile 3 si 4. Eu zic că trebuia să găsim o sursă de finanțare pentru treaba asta. Am urmărit îndeaproape această problemă, pentru că după 1990 am condus Asociația Producătorilor de Echipamente Nucleare din România, care cuprindea vreo 40-50 de uzine. Ne-am spus atunci să facem cumva să avansăm Programul Nuclerar, în care statul român băgase bani mulți pe documentatie, tehnologie, un volum important de utilaje. E de neînțeles pentru mine de ce s-a prelungit atât de mult finalizarea grupurilor 3 și 4 de la Cernavodă. Lumea zice acum că avem energie, dar că n-avem consum. Sigur că n-ai consum! Cum să ai, dacă tu te duci să iei tabla de autoturisme de la chinezi, oțel beton și cuie de la turci, și când pe vremuri tu erai în stare sa faci turbina de 700 MW?
Asta-i politica ce se face astăzi! Acoperită, ambalată frumos, și zici că, dragă Doamne, avem economie de piață. Statul trebuie să-și spună cuvântul. De exemplu, francezii au lasat programul nuclear pe piața lor, dar l-au condus de i-au ieșit capacele. Programul energetic sau programul de modernizare a transporturilor au și ele o componentă în programul de stat. La noi, statul a ieșit din orice. Acum oamenii spun că cei din regimul trecut erau niște neisprăviți, dar uite că de 30 de ani se trăiește din ce au făcut neisprăviții ăia de atunci. (zâmbește amar).
‒ Spuneați mai devreme că atunci se făceau programe pe termen lung. Care era termenul?
‒ La energie se făceau programe pe 15-20 de ani, din care se extrăgeau prioritățile primilor cinci ani, următorilor cinci ani etc. Nu aveai cum să faci programe pe termen scurt, când o hidrocentrală se facea în patru ani! In patru ani, doamnă, se făcea o hidrocentrală, vă dați seama ? (vorbește cu năduf). Programele pe termen lung erau făcute de institutele de profil multitidisciplinare, interdisciplinare, sub coordonarea CSP (Consiliul de Stat pentru Planificare) sau a altor organisme create special în acest scop.
INTERVIUL integral este publicat în publicat în Seniorii Energiei vol III – Dialoguri de Suflet, autoare Elena Ratcu.
Ing Ioan Avram, fost ministru al constructiilor de mașini timp de 20 de ani și ministrul energiei alți 2 ani în perioada comunistă, a decedat în octombrie 2020. Absolvent al Institutului Politehnic din Kiev, a fost director al uzinelor „Vulcan” București și U.C.M. Reșița. În perioada 1965 – 1985, Ioan Avram a fost ministrul Construcţiilor de Maşini, iar din 1985 a fost, timp de un an, vice-prim-ministru în Guvernul României. Între 1986 şi 1987 a fost ministru al Energiei Electrice. În ultimii ani de comunism, a fost director al șantierului naval Oltenița și director al Uzinei Faur din București.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Domnul Ioan Avram!
Mulțumim Dnei Elena Ratcu pentru interviul prețios publicat în volumul III al cărții sale Seniorii Energiei – Dialoguri de Suflet. Doamna Elena Ratcu este Consilier CNR-CME, Cofondator FEL Romania, Profesionist în comunicare în domeniul energetic. În cei peste 40 de ani de activitate în sectorul energetic, Dna Ratcu a îndeplinit, pe rând, funcțiile de șef al departamentului de relații internaționale la ICEMENERG, director PR și comunicare la RENEL/CONEL, Secretar General al Transelectrica, manager al programului de tineret FEL Romania al CNR-CME, parte din rețeaua mondială a World Energy Council. Este autor al Volumelor I,II și III „Seniorii energiei”, a cărților de memorialistică „Omul Marius Peculea”, „Vis de frumos- Neli Pfeiffer” și multe alte cărți.
.png)
