Autor: Dumnitru Chisăliță, Expert & Președinte Asociația Energia Inteligentă
România are în față o oportunitate strategică pe care puține țări o primesc, începutul producției din Neptun Deep se suprapune cu eliminarea importurilor de gaze rusești din Uniunea Europeană. Prima producție este preconizată pentru prima jumătate a anului 2027. Tot în 2027, UE închide accesul GNL-ului rusesc de la 1 ianuarie și al gazelor rusești prin conducte de la 30 septembrie, cu posibilitatea amânării până la 1 noiembrie în condițiile prevăzute pentru stocuri.
În Uniunea Europeană, eliminarea completă a importurilor de gaze rusești este prevăzută pentru 2027, cu termene diferite:
| Tip de import | Termenul interdicției |
| Gaze lichefiate – GNL, inclusiv contractele pe termen lung | 1 ianuarie 2027 |
| Gaze prin conducte, inclusiv contractele pe termen lung | 30 septembrie 2027 |
| Gaze prin conducte, dacă nu sunt îndeplinite țintele de umplere a depozitelor | Amânare până la 1 noiembrie 2027 |
În anul în care Europa trebuie să înlocuiască gazul rusesc, România începe să aducă pe piață gazele din Neptun Deep. Producția va crește treptat, dar fereastra strategică este evidentă. Pentru un stat capabil să gândească dincolo de următoarea rectificare bugetară, aceasta ar trebui să fie o prioritate națională.
România putea pregăti din timp o poziție puternică în sud-estul Europei, producție proprie, un portofoliu competitiv de gaze americane, acces la terminale, capacități de transport și înmagazinare, contracte cu clienți regionali. Fiecare componentă trebuia negociată împreună cu celelalte, astfel încât riscurile și costurile să fie acoperite de o afacere viabilă.
Să cumperi gaze este ușor. Să construiești o piață pentru ele cere competență. Să transformi această piață în influență regională cere oameni de stat.
Un portofoliu de GNL american are sens dacă permite României să deservească piețe externe, să ofere flexibilitate și să câștige dintr-o activitate competitivă. Dacă gazul este cumpărat fără clienți, fără capacități de transport asigurate și fără o evaluare serioasă a costului până la destinație, avem o obligație de plată în căutarea unui cumpărător.
Iar cumpărătorul cel mai comod rămâne românul. El nu participă la negocieri, nu vede toate condițiile contractuale și află rezultatul când deschide factura.
De aici începe găinăria, entitățile statului român doreau să aducă gaz scump (furnizorul român fiind doar scos țap în locul adevărațiilor vinovați), să îl punem într-un portofoliu cu gaz românesc și prezentăm combinația drept mare succes energetic. Dar gazul românesc nu spală costul unei achiziții proaste. Costul rămâne și trebuie suportat de cineva. De cine? De populație, care ajunge să finanțeze experimentul comercial al celor care au semnat.
Este revoltător să invoci securitatea energetică pentru o operațiune a cărei justificare economică nu o explici. Securitatea energetică trebuie demonstrată prin necesar, alternative, infrastructură și costuri. Folosită ca formulă solemnă care închide orice discuție, ea devine paravan pentru decizii slabe.
La fel trebuie judecată preempțiunea statului asupra gazelor din Marea Neragră, aprobată prin legea 171/2026. Pentru ce cumpărăm? Pentru rezerva strategică? Pentru industrie? Pentru echilibrarea pieței? La ce preț, în ce volume și cu ce bani?
O lege votată în Parlament, a contribuit la dublarea prețului gazelor marfă în România!
Dacă aceste răspunsuri lipsesc, statul transmite incertitudine într-o piață care taxează incertitudinea. Efectul concret trebuie măsurat, dar mecanismul de risc este clar, o intervenție prezentată ca protecție poate ajunge să coste chiar consumatorul pe care pretinde că îl apără.
Nu este suficient să scrii „interes național” într-o lege. Trebuie să arăți cine beneficiază, cine plătește și ce problemă rezolvi.
Mai gravă este micimea ambiției. România putea folosi contribuția sa la aprovizionarea regiunii pentru a negocia la Bruxelles finanțări pentru infrastructură, interconectări, investiții și susținerea unor proiecte industriale. Putea construi parteneriate în care gazele să fie legate de dezvoltarea economică a țării.
Aceste avantaje trebuie cerute și negociate. Nimeni nu ni le va oferi din recunoștință. Dacă ne prezentăm doar cu disponibilitatea de a vinde, vom obține prețul negociat pentru marfă. Dacă venim cu o strategie regională credibilă, putem negocia și locul României în acea strategie.
Contractele pe termen lung trebuie să fie rentabile și să respecte regulile pieței. Tocmai de aceea, statul trebuie să își facă partea, infrastructură, diplomație, predictibilitate și dezvoltarea industriei. Companiile nu pot suplini absența unei politici naționale, iar bugetul nu ar trebui să înghită fiecare câștig fără să lase în urmă capacitate economică.
Un dividend încasat astăzi nu justifică ratarea unei oportunități pentru următorii zece ani. Gazele pot aduce venituri din vânzare, dar pot susține și producție industrială, locuri de muncă și exporturi cu valoare adăugată. Un guvern competent urmărește toate aceste rezultate și explică alegerile făcute.
România riscă să rămână cu rolul cel mai prost: furnizor de gaze din Marea Neagră ieftine la export, cumpărător de gaze scumpe din import și colector de bani aaproape exclusiv din facturile propriilor cetățeni. Alții își construiesc poziții regionale. Noi ne felicităm că am mai semnat ceva și am mai alimentat bugetul.
Când ai o oportunitate de asemenea dimensiune și o reduci la combinații de portofoliu, încasări imediate și costuri împinse spre populație, eșecul poartă semnătura decidenților.
Românii au dreptul să ceară socoteală înainte să li se ceară bani. Au dreptul să știe de ce se cumpără gaze, cui vor fi vândute, ce risc își asumă companiile statului și ce câștigă țara.
Marea Neagră ne oferă o resursă. Retragerea gazului rusesc ne oferă o piață. Valorificarea lor cere competență și ambiție.
Dacă din această întâlnire istorică rezultă doar afaceri slabe și facturi mai mari, avem un eșec de guvernare și administrare plătit de românul de rând. Europa își schimbă harta energetică, iar România își trimite cetățenii în sărăcie
