Doru VIȘAN, după 37 de ani de activitate în sectorul energetic, din care 30 de ani în funcții de conducere într-o centrală termoelectrică: “Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva centrala Paroşeni, unde s-a format un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem”

Publicat pe Categorii Esential, Interviuri InvesTenergy, Semnal
Prima Pagina Actual Esential Doru VIȘAN, după 37 de ani de activitate în sectorul energetic, din care 30 de ani în funcții de conducere într-o centrală termoelectrică: “Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva centrala Paroşeni, unde s-a format un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem”

Definitoriu pentru această centrală a fost noţiunea de şcoală a energeticii româneşti

Doru Vișan, fost Secretar de stat, în Minsiterul Energiei, directorul Sucursalei Electrocentrale Paroşeni, 

“Situaţia e destul de tristă acum. Tristă în centrala Paroșeni, în ţară, în lume. În ultimii ani, producţia de cărbune extrasă din Valea Jiului s-a diminuat drastic, motiv pentru care centrala Paroşeni a funcţionat tot mai puţin. În iarna 2019-2020 s-a renunţat şi la termoficarea în sistem centralizat în Petroşani şi acum centrala nu mai funcţionează nici iarna decât rar. CEH e în insolvenţă de mai bine de un an. Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva această centrală”, declară Doru Vișan, directorul Sucursalei Electrocentrale Paroşeni, fost Secretar de Stat în Ministerul Energiei. “La Paroşeni s-a format în timp un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem… Foarte buni pe capitolul dezvoltare, investiţii, proiecte, net deasupra altora. Unul dintre efectele proiectului amplu de reabilitare a blocului nr. 4 a fost acela că personalul de aici s-a maturizat profund”, subliniază Vișan, într-un interviu acordat Mariei Băcescu – https://mariabacescu.ro/doru-visan/

Peste 37 de ani de activitate susținută în sectorul energetic, din care peste 30 de ani în funcții de conducere într-o centrală termoelectrică. Este vorba despre Doru Vișan, omul a cărui viaţă şi activitate se împleteşte strâns şi indestructibil de destinul termocentralei Paroşeni, ea însăşi cu o istorie impresionantă în sistemul energetic românesc.Construită în 1956 după un proiect rusesc, având un grup energetic de 50 MW, centrala Paroşeni era considerată, la acea dată, prima centrală termoelectrică de mare putere, destinată să funcționeze cu cărbunele extras din minele din Valea Jiului

Aflat acum în pragul pensionării, directorul Sucursalei Electrocentrale Paroşeni,  domnul Doru VIŞAN, fost Secretar de Stat în Ministerul Energiei, a acordat un interviu Mariei Băcescu, dezvăluind, din perspectiva şi din experienţa sa, premisele care au stat la baza conturării în timp a unei cariere profesionale de succes. InvesTenergy și Maria Băcescu vă invită să-i urmăriți povestea, descrisă de domnia sa, cu elementele care i-au jalonat existența, între sărăcia lucie şi bunăstare, între copilul care ducea vaca la păscut şi managerul care a gestionat în perioade critice viitorul centralei Paroşeni, între provincie şi capitala tării, între mediul românesc şi cel de la Bruxelles. 

Prezentăm, în cele ce urmează o parte din interviul acordat, pe care îl puteți citi integral pe: https://mariabacescu.ro/doru-visan/

  Cel mai tânăr director de sucursală din sistemul energetic

Aveați doar 34 de ani când ați fost promovat Inginer șef adjunct de exploatare. Încerc să-mi imaginez că nu v-a fost ușor…

– Probabil că Miliţescu (director general la Energomontaj, apoi a fost pus ministru) avea informaţii, ştia ce se va petrece în anii următori. După câţiva ani în care am fost inginer şef, apoi director tehnic, a urmat procesul de restructurare. Au fost pensionaţi obligatoriu, cu aportul grupei de muncă, o parte dintre salariaţi, inclusiv domnul director Flaidăr. Mi-au trimis recomandarea la organizaţia de partid Vulcan. Nu mai ştiu cine era primar atunci, cred că au înghiţit în sec, avusesem multe meciuri cu ei pentru termoficare, mă trimitea Flaidăr la înaintare. Dar am primit aviz favorabil. Am dat examen pentru postul de director de sucursală cu comisie, cu profesori de la facultate. Toată lumea spunea că o să-mi rup gâtul. Eram cel mai tânăr director de sucursală din sistem. Când am fost numit, director la RENEL era Tibi Câmpureanu cu care am legat o prietenie nemaipomenită. Director general la DGPEET era domnul Reghiş.

Situaţia în centrală era foarte grea, instalaţiile erau praf. Grupul nr. 4 funcţionase ultima dată în anul 1989 în nişte condiţii de-a dreptul criminale.

Ce să înțeleg?

– Noroc cu revoluţia din ”89. Dacă nu, se întâmpla o mare dramă aici, o catastrofă. Ăsta-i punctul meu de vedere. Fiindcă politica ultimilor ani, 1987-1989, când presiunea pe sistemul energetic era foarte mare, extraordinară, se ajunsese în sistem la frecvenţe de 47,5 Hz, a condus la nişte decizii înfiorătoare în sensul că se funcţiona cu presiune în focar, în drumul II, toate grinzile cazanului şi suprafeţele de schimb de căldură erau încovoiate. Dar cel mai groaznic dintre toate a fost că s-a funcţionat circa 1 an de zile cu turbina cu nişte vibraţii teribile. Îmi amintesc că într-o duminică se pornea turbina şi m-au chemat să măsor vibraţiile. Cei de la ICEMENERG îşi lăsaseră aparatura aici şi eu învăţasem de la ei să fac măsurători. Vibraţiile erau inadmisibile, s-a oprit turbina, a venit aprobare să se deschidă pentru verificări. S-a găsit batiul fisurat la lagărul din faţă la corpul de joasă presiune.

Grupurile de 50 MW erau deja foarte vechi, erau uzate moral şi fizic. Îmi amintesc că odată au apărut vibraţii puternice în funcţionare la turbina nr. 1. Au oprit turbina şi curgea uleiul pe lângă ax. Când au desfăcut-o, era retezat axul. Avea 280.000 de ore de funcţionare. Şi încă se trăgea de aceste turbine.

Revoluţia a avut un impact favorabil fiindcă n-a mai fost presiunea aceea groaznică. Dar era clar că e nevoie de un proces de reconstrucţie al centralei.

A fost de mare utilitate pentru mine uzura aia groaznică cu ăştia bătrâni, că am învăţat de la ei toate şmecheriile, toate tertipurile. În urma restructurării plecaseră toţi oamenii cu experienţă. Încet, încet, am început să-mi clădesc echipa. A contat foarte mult încrederea celor din Bucureşti, a celor din sistem în mine. Mi-au văzut potenţialul şi m-au sprijinit foarte mult. Erau foarte multe avarii, dar mă sprijinea şi conducerea Termoelectrica, domnul Bivol, domnul Marcu din Termoelectrica, conducerea RENEL, ministerul. A fost un proces pas cu pas. Erau şi alte timpuri, nu era politizarea de acum. Şi erau oameni deosebiţi. Contează foarte mult mediul în care trăieşti, ăsta-i punctul meu de vedere. Dacă trăieşti printre oameni valoroşi, e imposibil să nu se prindă ceva şi de tine. Dacă trăieşti într-un mediu toxic, toxic devii şi tu, n-ai cum să-l schimbi. Ori, definitoriu pentru această centrală a fost noţiunea de şcoală a energeticii româneşti. Oriunde te duceai, întâlneai pe cineva care trecuse pe aici, care făcuse practică aici. Peste tot. Directorul centralei Rovinari, domnul Popescu D. Ion fusese inginer şef aici. Bărbulescu de la Işalniţa lucrase aici. Popescu I. Ion, inginerul şef de acolo, fusese inginer şef la Paroşeni. Rebreanu, Căpăţână, Pancef care a ajuns la ISPE, Miliţescu făcuse practică aici. Oameni grei.

    Colectivul de la Paroșeni, o familie mai mare

 – Ați reușit să clădiți echipa de care vorbeați?

 – După părerea mea, tradiţia ce se împământenise aici şi pe care am urmat-o şi eu cu sfinţenie de a angaja pe cât posibil copiii angajaţilor s-a dovedit extrem de benefică. De câte ori m-au tăvălit ăştia de la partid, că mă schimbă, că nu ştiu ce. N-am abdicat de la acest principiu. Copiii angajaţilor au avut mereu prioritate. Şi s-a dovedit a fi un mod de abordare foarte eficient.

– Cum așa?

– Copiii ăştia veneau de acasă cu 50% din bagajul de cunoştinţe necesare. Mama şi tata discutau adesea în familie despre problemele uzinei, ale instalaţiilor. Şi era OK. Copiii se familiarizau acasă cu aceste probleme şi intrau în producţie pregătiţi. Erau disciplinaţi, respectuoşi, se cunoşteau între ei. Iar în plus se adauga ataşamentul. A fost nemaipomenit. Colectivul de la Paroşeni era ca o familie mai mare. Am întâlnit politica asta în toate marile companii din România. La producătorii de echipamente: 23 August, Republica. La Energoreparaţii era tot aşa. La Gura Văii, la Energo Braşov. Copiii unora dintre salariaţi se căsătoreau şi se mutau în alte zone. Nu-mi amintesc să fii făcut vreo rugăminte către conducerea uneia dintre aceste companii pentru copiii unor salariaţi ai noştri şi să nu-i angajeze. Exclus. Doar dădeam un telefon şi-mi spuneau:– Bine, să vină! Bineînțeles că în sfera politică mi se reproșa: „Sunteți o castă închisă, nu pătrunde nimeni la voi”.Politicienii fierbeau fiindcă ei nu puteau pătrunde. Cu adevărat, am pus zid. Multă vreme, politicul nu a avut acces în această centrală. Pe plan local, apăreau iniţiative de genul: Schimbă-l, fir-ar al dracu! Toţi cădeau de acord. Când ajungea propunerea la Bucureşti era clasată, nu i se dădea curs.   

            Reabilitarea Blocului de 150 MW la Paroșeni

Dar  viață ușoară, nu pare să fi avut?

– Decizia privind viitorul centralei Paroşeni a fost una, cum să spun, la mustaţă. Discuţia a avut loc la Bucureşti, erau trei variante, dintre care două foarte la modă în acea vreme. Prima variantă era ca centrala să fie preluată de Compania Națională a Huilei – CNH. Mineritul aparţinea atunci de Ministerul Minelor, avea putere. Director la CNH era atunci Blaj. Era o funcţie foarte mare şi era foarte susţinut politic. Şi milita pentru ca centrala Paroşeni să fie absorbită de CNH.

A doua variantă, care a fost foarte aproape să se întâmple era să treacă în administrarea Primăriei Vulcan şi să rămână centrală de termoficare pentru Valea Jiului. Atunci a intervenit decizia oamenilor grei din RENEL care au zis „NU”. Oamenii care lucraseră în sistem şi aveau orgolii, Vaida, Bărbulescu, Dobrescu, Bivol, Ioaniţescu au spus:„Cum să ajungă la voi, măi? Asta-i şcoala energeticii româneşti, avem o datorie faţă de această centrală”.

În acea perioadă a venit o ofertă a guvernului japonez de credit sindical, să facă un “cap de pod” în România. În această conjunctură, cei din RENEL au zis:„Hai să facem ceva la Paroşeni”. Aşa s-a născut proiectul. Nu aici, pe plan local. Reprezentanţii locali n-au făcut nimic pentru asta. Nimic, nimic. Şi atunci era aceeaşi atmosferă la nivelul autorităţilor locale, acelaşi nivel mărunt de a privi lucrurile local şi cu hei-rup. Viitorul acestei centrale s-a decis acolo, la Bucureşti. Norocul a fost cu oamenii din sistem care cunoşteau şi care aveau respect. Şi, nu în ultimul rând, a contat şi potenţialul pe care-l reprezentam eu şi echipa pe care începusem să o formez. Au avut foarte multă încredere în mine, extraordinar de multă. Aşa s-a scris istoria aici.În faza de contractare, n-a fost săptămână să nu mă duc la Bucureşti. Şi nu mergeam cu şofer, eu conduceam maşina. Munca a fost copleşitoare, dar cu satisfacţii totale. Totale.

Relația cu Consorțiul japonez BABCOCK-HITACHI-TOSHIBA

Ce s-a întâmplat cu oferta a guvernului japonez?

– Relaţia cu consorţiul japonez BABCOCK-HITACHI-TOSHIBA a fost formidabilă. Cred că a fost cea mai grozavă experienţă a vieţii mele, Dacă trăieşti printre oameni valoroşi, e imposibil să nu se prindă ceva şi de tine.  În condiţiile în care eu nu puteam fi definit ca un om superficial, nici vorbă, după vreo 6-7 luni mi-am dat seama că, în comparaţie cu ei, eram superficial total. Din momentul ăla a început o muncă titanică de a analiza în amănunt orice şi de a nu mai fi superficial niciodată. Nu am mai luat nicio decizie fără să fie disecată. Am învăţat de la ei. De la ei am învăţat să citesc o hârtie. Pe formatul ăla A4 care-l făceau ei într-o adresă descriau 10 pagini de-ale noastre. Mi-am dat seama ce departe eram noi ca naţie. Şi nu numai pe mine m-au impactat. A fost pentru mine o bucurie extraordinară atunci când a venit conducerea ISCIR şi mi-a mulţumit:„Dacă nu aduceaţi consorţiul japonez, mi-au spus ei, în special BABCOCK şi HITACHI care au construit cazanul, România nu avea proceduri de sudură la înalte standarde cum are acum. Suntem printre cei mai buni”.

Japonezii s-au mobilizat formidabil în acest proiect. Totul a fost o demonstraţie de forţă, o demonstraţie de seriozitate, de abnegaţie, de profesionalism. Şi, ce m-a surprins cel mai mult, au fost oamenii cei mai generoşi pe care i-am întâlnit eu în viaţă. Aveau o dorinţă de a împărtăşi, de a împărţi cu tine totul, formidabil. Dacă treceau trei luni fără să facă o petrecere era mult. Găseau orice prilej, că au finalizat o anumită etapă, că au terminat de montat ceva. Orice astfel de motiv era un pretext pentru a sărbători, pentru a petrece împreună. Veneau la mine:  

– Scrie lista, scrie lista

– Păi, câţi? întrebam eu

– Scrie, scrie! era răspunsul lor.

Modeşti, simpli, respectuoşi, fără orgolii. Sigur că luau foc atunci când le mai reproşai ceva, dar le trecea. Măreţ, ca popor.Acest proiect a fost o mare şansă pentru centrala Paroşeni şi pentru oamenii de aici.

Despre experiența cu japonezii, la fel de frumos vorbesc și ceilalți colegi?

– Mulţi dintre noi nu-şi dau seama, dar la mulţi ne-a schimbat viaţa. Am observat. Modul de a gândi, de a ne organiza viaţa. Dar pe mine m-a impactat cel mai mult. Şi definitiv. Sămânţa asta a prins rădăcini pe un format, un aluat bun al meu, mi-a venit ca o mănuşă, m-a completat total. Mi-am dat seama că procesul acesta de instruire e vital în viaţă, că şi ei au ajuns acolo unde sunt ca popor prin instruire. Acelaşi mod de organizare asimilat de la japonezi l-am dus apoi mai departe şi la minister, şi la discuţiile cu Comisia Europeană, peste tot.

– Bun! Deci am ajuns la Ministerul Energiei. Cum au stat lucrurile aici? Cum ați fost primit?

 – Păi când am fost numit secretar de stat în Ministerul energiei, cănd au văzut colegii din minister modul meu de a organiza activităţile, rigurozitatea şi felul în care duceam fiecare lucru până la capăt, nu le venea să creadă. Sigur că le-a fost greu la început, nu le-a căzut bine să vină cineva dintr-o văgăună ca Paroşeni şi să-i ia la întrebări. Procedam exact ca japonezii. Munceam împreună cu ei aşa cum făceau japonezii cu noi. Era o problemă, o duceam până la capăt. Nu-i slăbeam. Îi chemam la 5- 6 după-amiaza şi până la 7-8 seara munceam. După 6 luni se învăţaseră şi vorbeau între ei:„Nu are rost, că până nu o vezi soluţionată, nu te lasă. Nu te iartă“.

Cei de la Ministerul de externe cu care lucram pe relaţia cu Comisia Europeană s-au apucat să îmi citească CV-ul, să ia informaţii. Unul dintre ei, care fusese ataşat la Tokio mulţi ani mi-a zis:„De ce credeţi că vă respectă ăştia din minister? De la impactul cu cultura japoneză vi se trage. Păi când începeţi să vorbiţi,la dumneavoastră se vede începutul şi sfârşitul, dar şi modul de parcurgere”.

         Investițiile în domeniul mediului în Centrala Paroșeni

– Blocul nr. 4 de la Paroşeni, complet modernizat şi automatizat, a fost pus în funcţiune după reabilitare în anul 2007. A fost o reuşită totală. A fost singura investiţie de această anvergură din sistemul energetic românesc realizată de o societate cu capital de stat după anul 1990. România intrase în Uniunea Europeană şi îşi asumase respectarea cerinţelor europene în domeniul mediului. Noul grup energetic de la Paroşeni îndeplinea parţial condiţiile de mediu, respectiv se încadra în valorile limită de emisie pentru praf şi NOx, condiţii pe care le îndeplineşte şi la această dată deşi acum cerinţele impuse sunt mult mai restrictive decât erau atunci. Din nefericire, contractul cu consorţiul japonez nu a inclus instalaţia pentru desulfurarea gazelor de ardere şi cea pentru transportul zgurii şi cenuşii în şlam dens, din lipsa, la acea dată, a spaţiului necesar pentru realizarea acestor instalaţii. De aceea, existau depăşiri ale nivelului de emisie admis pentru SO2 şi nu erau respectate cerinţele europene privind depozitarea deşeurilor. Deşi era unul dintre cele mai performante blocuri energetice pe cărbune din Romănia, acesta avea viitor doar dacă se rezolvau şi cele două probleme de mediu……(răspunsul complet pe https://mariabacescu.ro/doru-visan/)

În ianuarie 2017 mi s-a propus să preiau funcţia de secretar de stat în Ministerul Energiei. Cu părinţii bolnavi la Târgu-Jiu, eu însumi fiind chinuit de migrene cumplite şi dureri mari la nivelul coloanei vertebrale şi în zona cervicală, nu-mi doream deloc să plec la Bucureşti. Însă, acel post îmi oferea alte pârghii prin care întrezăream posibilitatea de a face ceva pentru deblocarea proiectului de la Paroşeni.  Atunci mi-am spus că, nu am încotro. Trebuie să merg la Bucureşti şi să rezolv problema asta.. Am spus clar care este obiectivul pentru care mă duc şi toată lumea a apreciat acest lucru. Imediat după ce am preluat postul de secretar de stat, în ianuarie 2017, am invitat CNIM-ul la Paroşeni la negocieri în speranţa că vom putea ajunge la un acord. În aceeaşi iarnă, s-a întâmplat să fie o vreme cumplit de geroasă care a dus la o creştere considerabilă a necesarului de energie în sistem şi care a generat preţuri foarte mari pe piaţa de energie. Au început astfel să intre mai mulţi bani în contul CEH din vânzarea de energie electrică. Sigur că banii obţinuţi în iarna din 2017 erau total insuficienţi pentru nevoile CEH iar presiunile din toate domeniile, în special din zona minieră, unde era nevoie de bani, erau foarte mari.

Nu eram într-o relaţie excepţională cu domnul Melczer, directorul general al CEH, avusesem divergenţe, voise să mă schimbe din funcţia de director de sucursală. Am avut o discuţie cu el. Venit din mediul privat, după discuţia noastră, a înţeles situaţia. Negocierile cu CNIM nu avansau fiindcă partenerii de contract deveniseră extrem de suspicioşi. Am avut şedinţe cu ei inclusiv la sediul ministerului. Nu acceptau niciun fel de acord, niciun fel de eşalonare a plăţilor dacă CEH nu oferea garanţii. De unde să le dai garanţii? Şi atunci, s-a întâmplat o nouă minune. Melczer a luat decizia crucială şi în aprilie 2017 a plătit integral suma restantă. O sumă uriaşă. Astfel, printr-un concurs de împrejurări absolut uimitor, s-au creat premisele ca proiectul de la Paroşeni să fie reanimat. Asta nu înseamnă că perioada care a urmat a fost uşoară. A fost cea mai grea. Întârzierea proiectului cu 2 ani şi jumătate, demobilizarea şi remobilizarea utilajelor şi a forţei de muncă, creşterile salariale în cele mai multe domenii în acest interval de timp, actualizarea garanţiilor, toate înseamnă costuri. Costuri care se adăugau la preţul contractului. Şi pretenţii foarte mari din partea contractorului. Am mai făcut ceva în acest sens. L-am cooptat în echipa de la minister pe domnul Ioaniţescu, fostul director de proiect din partea Termoelectrica în contractul pentru reabilitarea blocului nr. 4, ulterior director general la Termoelectrica. În vârstă de cca 70 de ani, dar cu o vitalitate şi un spirit mereu tânăr, a acceptat să renunţe pentru o vreme la tihna pe care i-o conferea statutul de pensionar pentru a ne da o mână de ajutor. Pe lângă atribuţiile pe care le avea în minister, a avut misiunea de a sprijini, în calitate de consilier, comisia numită de CEH la negocierile dure cu CNIM, care s-au întins pe o perioadă de aproape 2 ani. Cu o experienţă vastă, atât în domeniul tehnic cât şi al relaţiilor comerciale, a avut un rol determinant în aceste negocieri. Este de apreciat că situaţia nu a degenerat într-un conflict păgubos, care să se mute spre soluţionare la Curtea de Arbitraj sau în sălile tribunalelor, părţile reuşind în final să ajungă la un acord. Cele două instalaţii s-au finalizat şi au fost puse în funcţiune în toamna anului 2018 şi, respectiv în primăvara anului 2019.      

Relația cu Consorțiul Constructions Industrielles de la Mediteranee (CNIM)

Proiectul realizat cu CNIM nu a fost nici pe departe atât de mare şi de vast ca şi cel realizat cu japonezii, dar a fost mult mai chinuitor. Groaznic chiar. A avut o parte frumoasă la început, am pornit cu o mare deschidere sufletească în acest proiect, aveam un mare respect şi consideraţie pentru cei de la LAB din Germania, care derulau contractul în numele CNIM. Însă, când au apărut sincopele, şi-au dat arama pe faţă. Au existat sincope şi în proiectul derulat cu japonezii, dar aceştia se implicau, au căutat şi au găsit soluţii de finanţare, ei mergeau, ei rezolvau, ei discutau la nivel înalt, totul ca să meargă proiectul. La ceilalţi, a ieşit la suprafaţă componenta dominantă din mediul industrial european, agresivitatea, capitalismul feroce, sălbatic, în care banul este totul. În plus, deşi suntem oameni buni şi valoroşi, neavând capacitatea tehnologică şi financiară a statelor dezvoltate, ne privesc cu dispreţ, reprezentăm pentru ei lumea a treia. Nu contest că am întâlnit oameni valoroşi şi în conducerea LAB, dar şi aceştia constrânşi, fie să respecte politica firmei, fie să părăsească firma. Deosebire totală. Cu regret, trebuie să spun că de la ăştia n-am avut ce să învăţ. Sincer. Nimic. Am avut şansa de a avea anterior experienţa proiectului cu japonezii şi învăţasem de la ei elementele de performanţă. Din punct de vedere tehnic, proiectul ăsta este rodul inginerilor de la Paroşeni care au impus condiţii de calitate. Altfel, ne-am fi trezit în curte cu un morman de echipamente de calitate îndoielnică.

                         Un mesaj în prag de pensionare   

 Încet, încet ne apropiem de finalul interviului. Vreau să vă mulțumesc pentru faptul că mi-ați destăinuit povestea dumneavoastră împletită strâns cu a centralei Paroșeni. Vă rog să așterneți un gând de final pentru cititori.

– -Situaţia e destul de tristă acum. Tristă în centrală, în ţară, în lume. În ultimii ani, producţia de cărbune extrasă din Valea Jiului s-a diminuat drastic, motiv pentru care centrala Paroşeni a funcţionat tot mai puţin. În iarna 2019-2020 s-a renunţat şi la termoficarea în sistem centralizat în Petroşani şi acum centrala nu mai funcţionează nici iarna decât arareori. CEH e în insolvenţă de mai bine de un an.

Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva această centrală. La Paroşeni s-a format în timp un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem. Am avut şansa de a cunoaşte foarte mulţi oameni în aceşti ani iar oamenii de la Paroşeni nu sunt cu nimic mai prejos. Foarte buni pe capitolul dezvoltare, investiţii, proiecte, net deasupra altora. Unul dintre efectele proiectului amplu de reabilitare a blocului nr. 4 a fost acela că personalul de aici s-a maturizat profund. Proiectul a venit la momentul potrivit, când oamenii aveau încă o capacitate mare de învăţare, mai aveau un spaţiu gol pe care astfel l-au umplut, au absorbit cu plăcere, au asimilat extraordinar de mult şi au devenit foarte buni.

Ca principiu managerial, în fiecare angajat trebuie să vezi partea lui bună. În rest, să-i stăpâneşti, să-i ţii în frâu. Dar partea bună a fiecăruia, lasă-l să o dezvolte. Nu te mai ocupi tu de ea. Se ocupă singur. Eu aşa am făcut. Şi am dat fiecăruia gradele de libertate adecvate.

A fost generaţia anterioară care şi-a făcut datoria, s-a format generaţia actuală care şi-a făcut, la rândul ei, datoria. Dar mai e şi obligaţia de a lăsa ceva în urmă. Fiecare om are o perioadă de asimilare şi de eficienţă, de a dovedi că este bun şi respectat dar şi în profesie, ca în viaţa de toate zilele, este important să laşi un urmaş. Luaţi individual, eu nu mi-aş face probleme pentru niciunul dintre colegii de la Paroşeni. Problema majoră este ca cineva să-i ţină uniţi aici, ei să fie mulţumiţi de ceea ce fac şi răsplătiţi ca atare. În rest, doresc ca ei să ştie că sunt extrem de valoroşi, printre cei mai buni din ţară.  Vreau să închei cu îndemnul meu pentru ei:

Aveţi obligaţia să munciţi, să luptaţi, să nu vă lăsaţi şi să duceţi mai departe istoria acestei centrale. Fiecare, la momentul potrivit, să-şi facă datoria de pe poziţia pe care se află. Nimic mai mult. Doar să-și facă datoria. Apoi să fie împăcați cu ei înșiși, să devină oameni simpli, normali, modești.

Viața merge înainte!    


Publicat de

Redacția

Echipa InvestEnergy

Un comentariu la “Doru VIȘAN, după 37 de ani de activitate în sectorul energetic, din care 30 de ani în funcții de conducere într-o centrală termoelectrică: “Sper că se va găsi soluţia optimă de a salva centrala Paroşeni, unde s-a format un colectiv foarte valoros, printre cei mai valoroşi oameni din sistem””

  1. Frumos și la obiect. Concis, așa cum spuneți că făceau japonezii. Am citit fără a
    răsufla tot interviul. Am revăzut totul ca și când mi-ați fi derulat un film. 35 de ani… sunt încântată că Dumnezeu mi-a dat ocazia să fiu printre cei care au lucrat la Uzina Paroșeni. Când veți ieși la pensie, vă doresc ani mulți de pensie, cu sanatate!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *