O comparație între România, Italia și Spania arată trei modele diferite de reglementare a prosumatorilor: autoconsumul este obiectul central în Italia și Spania, în timp ce România a reglementat pentru prosumator un statut juridic și un mecanism de compensare care poate recompensa energia injectată la o valoare apropiată de retail.
Într-o dezbatere despre prosumatori, comparația cu Italia și Spania este aproape inevitabilă. Sunt piețe cu o dezvoltare puternică a producției fotovoltaice distribuite și cu milioane de consumatori care produc energie pentru propriul consum.
Italia și Spania reglementează în primul rând autoconsumul. În dreptul european, punctul de plecare este consumatorul care produce energie regenerabilă pentru propriul consum. Atât Directiva privind energia regenerabilă, cât și Directiva privind piața internă de energie electrică stabiesc drepturi în jurul autoconsumului și al clientului activ.
Italia a transpus această logică prin noțiunea de „autoconsumatore di energia rinnovabile”, iar Spania prin noțiunea de „autoconsumo”. Niciuna dintre cele două legislații nu construiește însă un statut juridic autonom numit „prosumer”.
În Italia, subiectul este un client final care produce energie regenerabilă pentru consumul propriu și care poate, în plus, să stocheze sau să vândă energia produsă. În Spania, autoconsumul este definit chiar ca activitatea de consum al energiei provenite din instalații de producție apropiate și asociate consumului. Cu alte cuvinte, producția este mijlocul, iar autoconsumul este obiectivul.
România a ales o altă construcție. Legea 123/2012, modificată prin Legea 160/2026, păstrează și dezvoltă un statut juridic al prosumatorului, care are drepturi explicite privind energia produsă, stocată, vândută și compensată.
Ce se întâmplă cu energia care nu este consumată?
Italia: autoconsumul separat de vânzarea surplusului. În Italia, energia care este consumată direct de producător are o valoare evidentă: este energia care nu mai trebuie cumpărată din rețea. Pentru energia care ajunge în rețea există însă o relație distinctă de vânzare sau valorificare.
Unul dintre mecanismele principale este Ritiro Dedicato, serviciu administrat de GSE – Gestore dei Servizi Energetici. GSE retrage energia injectată și o valorifică ulterior pe piață, producătorul primind contravaloarea energiei conform mecanismului aplicabil. Regulile GSE definesc explicit Ritiro Dedicato ca serviciul prin care GSE preia energia electrică produsă și injectată în rețea. Asta înseamnă că furnizorul cu care consumatorul are contract pentru energia cumpărată din rețea nu devine automat cumpărătorul surplusului.
Italia a mers chiar mai departe în reformarea modelului. Schema istorică de tip net-metering, Scambio sul Posto, a fost închisă pentru noii participanți, iar arhitectura nouă se bazează mai mult pe valorificarea separată a energiei injectate și pe stimularea energiei efectiv partajate și autoconsumate.
În comunitățile energetice și în configurațiile de autoconsum distribuit intervine din nou GSE, care are rolul de a calcula și valorifica energia partajată și de a administra mecanismele de stimulare.
Cu alte cuvinte, în Italia, situația se prezintă astfel: consumi ceea ce produci, iar ceea ce nu consumi este energie excedentară care trebuie valorificată printr-un mecanism de piață sau de stimulare separat.
Spania este și mai interesantă pentru comparația cu România. Regimul spaniol permite autoconsum fără excedente și autoconsum cu excedente. În al doilea caz, producția care depășește consumul poate fi injectată în rețea.
Pentru instalațiile eligibile există mecanismul de compensación simplificada. Furnizorul de retail este contrapartea economică pentru surplus, dar mecanismul nu este o promisiune că fiecare kWh injectat va fi plătit la prețul de retail.
Regula are la bază disciplina: energia consumată din rețea și energia excedentară sunt evaluate pe baza prețurilor orare aplicabile, iar valoarea economică a excedentului nu poate depăși valoarea energiei consumate din rețea în perioada de facturare. Perioada de facturare nu poate depăși o lună.
Prin urmare, consumatorul poate ajunge la o factură foarte mică, dar mecanismul nu este conceput pentru ca furnizorul să devină cumpărător al unei cantități nelimitate de energie la preț de retail. Dacă producătorul dorește să valorifice surplusul în afara mecanismului simplificat, intră într-un regim de vânzare a energiei și în obligațiile aferente unui producător.
În România, avem mecanismul de compensare cantitativă. Legea 160/2026, intrată în vigoare la 26 iulie, definește explicit compensarea cantitativă pentru instalațiile regenerabile de până la 200 kW pe loc de consum. Energia livrată de prosumator este evaluată la prețul energiei electrice active prevăzut în contractul de furnizare, fără tarife și taxe.
Un kWh produs și injectat în rețea la prânz poate primi, în mecanismul de compensare, aceeași valoare contractuală a energiei active cu un kWh cumpărat de consumator de la furnizor. Însă cele două produse nu sunt identice din perspectiva sistemului. Primul apare într-un moment în care există, de regulă, multă producție fotovoltaică și poate exista presiune asupra rețelei. Al doilea poate fi consumat într-o perioadă în care energia este mai scumpă sau mai rară.
Este corect ca energia injectată în rețea să fie evaluată printr-un preț de retail, atunci când valoarea ei pentru sistem este una de piață, dependentă de momentul în care este produsă?, este tema unor dezbateri ale momentului.
Nimeni nu are o problemă cu prosumatorii. România nu trebuie să descurajeze prosumatorii. Dimpotrivă. Autoconsumul are beneficii clare: reduce energia cumpărată din rețea, reduce pierderile asociate transportului energiei pe distanțe mai mari, stimulează investițiile private în producție regenerabilă și poate contribui la reducerea consumului din rețea în anumite intervale.
Problema poate să apară atunci când reglementarea recompensează în mod similar autoconsumul și injecția în rețea. Un kWh pe care îl produci și îl consumi imediat este, în esență, un kWh pe care nu îl mai cumperi. Un kWh produs și injectat în rețea este o marfă livrată sistemului. Valoarea sa depinde de moment, de prețul pieței, de congestii, de echilibrare și de costurile asociate integrării producției variabile.
De aceea, Italia și Spania au ajuns la mecanisme care separă treptat valoarea autoconsumului de valoarea energiei excedentare. România riscă să stimuleze exact ceea ce sistemul nu are nevoie în anumite ore
Poate cea mai bună descriere a situației actuale este că România încearcă să obțină simultan două lucruri: să trateze prosumatorul ca un consumator care își produce propria energie și, în același timp, să îi garanteze pentru surplus un tratament apropiat de cel al energiei cumpărate din retail.
Ca și rezultat, pe de o parte, avem autoconsum. Pe de altă parte, avem o obligație de compensare care poate transforma furnizorul într-un cumpărător al energiei excedentare la o valoare care nu reflectă neapărat valoarea acelei energii în piață. Iar costul economic al diferenței poate apărea în marjele furnizorilor, în costurile de echilibrare, în structura tarifelor sau, în final, în costul suportat de ceilalți consumatori.
Legea 160/2026 a făcut mecanismul și mai complex prin posibilitatea compensării între mai multe locuri de consum și producție și prin posibilitatea, în anumite condiții, de utilizare a valorii energiei excedentare pentru plata gazelor naturale. Furnizorii confirmă însă că implementarea efectivă a noilor drepturi depinde de modificarea reglementărilor ANRE.
Ce ar putea învăța România de la Italia și Spania?
Fără a copia un model anume, există câteva principii care apar în ambele sisteme și care ar putea fi relevante pentru România:
- Autoconsumul trebuie să fie obiectivul, nu injecția.
Reglementarea ar trebui să facă diferența clară între energia consumată direct și energia vândută sistemului.
- Surplusul trebuie să aibă un preț care reflectă natura sa.
Nu este obligatoriu ca acest preț să fie pur și simplu prețul spot. Poate exista o primă, o formulă simplificată sau un mecanism tranzitoriu. Dar legătura permanentă cu prețul de retail creează un stimulent care nu reflectă valoarea sistemică a energiei.
- Decontarea trebuie să devină temporară.
Dacă România dorește baterii, flexibilitate și consum inteligent, nu poate continua să transmită un semnal în care un kWh produs la prânz este tratat economic ca unul consumat într-o altă perioadă.
- Trebuie construit un mecanism pentru autoconsumul colectiv.
Italia are GSE ca infrastructură de decontare și stimulare a energiei partajate. Spania are mecanisme de autoconsum colectiv și reguli de repartizare a energiei. România are cadrul legislativ pentru comunități energetice, dar trebuie să construiască și infrastructura operațională: măsurare, alocare, date și decontare.
- Costul stimulentului trebuie să fie transparent.
Dacă statul dorește să subvenționeze dezvoltarea prosumatorilor, este legitim să o facă. Dar trebuie să fie clar cât este sprijin pentru investiție și cât este sprijin pentru energia produsă și injectată.
Un prosumator modern ar trebui încurajat să producă, să consume direct cât mai mult din ceea ce produce, să stocheze atunci când are sens, să-și mute consumul în intervalele favorabile și să injecteze în rețea atunci când energia sa are valoare pentru sistem. Iar atunci când injectează, trebuie să primească un preț care să reflecte cât mai corect ceea ce livrează efectiv sistemului.
.jpg)
