- „Flexibilitatea și stocarea sunt prioritățile actuale”
- „Prosumatorii trebuie sprijiniți, dar regulile trebuie adaptate realității de astăzi”
Dacă ar intra în biroul său ministrul Energiei și i-ar spune: „Martin Moise, ai cinci minute să-mi spui ce facem cu energia României”, răspunsul ar veni fără ocolișuri: „Scoateți politicul din Energie, ascultați specialiștii și investitorii!”
Martin Moise, prim-vicepreședintele PATRES și directorul general al REPOM, este unul dintre specialiștii care au vorbit constant despre problemele și transformările profunde ale sectorului energetic. Într-un interviu acordat InvesTenergy, avertizează asupra efectelor „canibalizării” în regenerabile, susține accelerarea investițiilor în stocare, flexibilitate și modernizarea rețelelor și critică schimbările repetate ale regulilor și tentația de a re-reglementa piața.
În opinia sa, România are astăzi o oportunitate majoră de dezvoltare în energie, dar succesul depinde de capacitatea statului de a asigura predictibilitate, de a accelera investițiile și, mai ales, de a deveni partener al investitorilor, nu un factor de blocaj.
Iar dacă ar mai avea un singur lucru de transmis ministrului, mesajul lui ar fi la fel de direct: „Țineți-vă de cuvânt!”
România pare să fi ajuns într-o situație paradoxală: avem tot mai multe proiecte de energie regenerabilă, dar și tot mai multe ore în care energia se ieftinește până la prețuri negative; avem nevoie urgentă de investiții, dar schimbăm des regulile pieței; vorbim despre independență energetică, dar sistemul rămâne vulnerabil. Suntem într-o criză de energie sau, de fapt, într-o criză de strategie? Și cine poartă responsabilitatea pentru faptul că am ajuns aici?
Situația este, într-adevăr, paradoxală. Pe de o parte, traversăm, din punct de vedere investițional, cea mai fastă perioadă din ultimii 30 de ani. Se construiește mult și repede, se pun în funcțiune mii de MW de capacități noi, în special din surse regenerabile. Vom avea tot mai multe ore în care surplusul de energie este foarte mare, exportăm, iar prețurile coboară, uneori chiar până la valori negative.
Pe de altă parte, avem numeroase alte ore în care nu suntem capabili să producem nici măcar 6.000 MW pe perioada verii. Iar întrebarea este ce vom face la iarnă, când consumul va fi ridicat și va depăși 9.000 MW?
Mediul privat investește aproape exclusiv în regenerabile. Este campion la capitolul investiții, își face treaba cu succes și pune în funcțiune mii de MW. În același timp, și prosumatorii sunt campioni: în foarte puțini ani au adăugat aproximativ 4.000 MW instalați în sistem.
De cealaltă parte, avem povestea centralei de la Iernut, unde, după aproape 10 ani, suntem încă la 99%, adică aproape de finalizare. Am auzit de nenumărate ori că va fi gata „la iarnă”. Aici se vede una dintre marile probleme ale statului: o incapacitate cronică, manifestată de mulți ani, de a duce la bun sfârșit proiecte strategice. Statul își propune, își dorește, uneori încearcă să creeze condiții pentru anumite investiții, dar, în același timp, ajunge să pună bariere în calea investitorilor privați pentru a-și crea loc în piață. Cu toate acestea, prin companiile pe care le deține, nu reușește să pună în operă proiecte într-un ritm comparabil cu cel al sectorului privat.
Putem lua ca exemplu și alocările din Fondul pentru Modernizare. Ce a făcut statul? A fost necompetitiv. O parte importantă din bani a fost direcționată către propriile companii – vezi planul de restructurare al Complexului Energetic Oltenia și investițiile pe care compania ar trebui să le realizeze împreună cu investitori privați. Banii au fost alocați cu prioritate proiectelor statului, înainte ca proiectele investitorilor privați să fie selectate competitiv. Rezultatul este relevant: investițiile private sunt fie finalizate, fie în curs de finalizare, în timp ce investițiile statului, cărora le-au fost alocate resurse financiare cu prioritate, în unele cazuri nici măcar nu au început.
Avem, așadar, aceeași situație în mod repetat: statul liberalizează piața, apoi o reglementează din nou și din nou. Nu reușește să-și ia mâinile de pe acest sector. Există o nevoie permanentă de control, iar acest control face, de multe ori, mai mult rău decât bine și nu permite sectorului energetic să se dezvolte sănătos și predictibil.
Din punctul meu de vedere, statul poartă o responsabilitate de 100% pentru situația în care am ajuns astăzi.
Și să nu uităm un lucru important atunci când discutăm despre prețul energiei: cine este beneficiarul principal al prețului mare? Atâta timp cât statul produce peste jumătate din energia electrică a României, trebuie să ne uităm și la responsabilitatea sa directă în formarea și evoluția prețurilor.
Problema României nu este lipsa investițiilor private. Dimpotrivă, acestea se dezvoltă într-un ritm foarte bun. Problema este lipsa unei strategii coerente și a unui echilibru între producție, consum, stocare, rețele și flexibilitate. Dacă vom continua să adăugăm capacități regenerabile fără să dezvoltăm în paralel capacități de stocare, soluții de flexibilitate și rețele, vom avea din ce în ce mai multe ore cu surplus și prețuri foarte mici, dar și perioade în care nu vom avea suficientă energie disponibilă, implicit prețuri mari.
Aceasta este adevărata provocare a sistemului energetic românesc: nu avem nevoie de mai mult control al statului, ci de o strategie pe termen lung, reguli stabile și un cadru în care atât investițiile private, cât și cele publice să contribuie efectiv la securitatea și competitivitatea energetică a României.
Ce îngrijorează cel mai mult în acest moment: prețul energiei, siguranța alimentării, starea rețelelor, lipsa stocării sau faptul că sistemul se schimbă mai repede decât reușesc autoritățile să-l gestioneze?
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult astăzi este faptul că prețul energiei în România este cu 20–30% mai mare decât în Germania, care reprezintă un reper important în Europa atunci când vorbim despre prețul energiei ca marfă. Această diferență ar trebui să se reducă în timp și sunt convins că se va reduce pe măsură ce ponderea surselor regenerabile va crește.
În fond, elementul care pune presiune pe preț este disponibilitatea energiei ieftine. Cu cât vom avea mai multe ore în care închiderea pieței se va realiza pe baza energiei regenerabile, cu atât prețul va fi mai mic.
În ceea ce privește siguranța alimentării, s-a discutat foarte mult în ultima perioadă despre potențiale întreruperi, despre faptul că România trebuie să importe energie, despre oprirea reactoarelor de la Cernavodă și despre perioadele de stres ale sistemului. Eu cred că, în continuare, suntem tributari unui mecanism de gândire învechit, potrivit căruia trebuie să putem produce în România tot ceea ce consumămiar importul sau exportul sunt prin definiție “rele”. După atâția ani de la aderarea la Uniunea Europeană, încă nu înțelegem suficient de bine conceptul de piață europeană integrată a energiei.
Nu văd nimic greșit în situația în care, într-o anumită oră, alimentarea noastră este asigurată inclusiv de o centrală sau de o baterie din Bulgaria, dacă aceasta este soluția mai ieftin dispoibilă și atât timp cât există alte ore/perioade în care România exportă energie.
Pe măsură ce vom avea tot mai multe surse variabile de producție, schimburile transfrontaliere vor fi tot mai numeroase, mai frecvente și de o amploare tot mai mare. Faptul că importăm sau exportăm energie nu este, în sine, un lucru greșit..
Un exemplu foarte bun este ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă. Bulgaria a instalat mai repede decât România capacități de stocare. Noi am exportat energie la prânz, când valoarea energiei era scăzută și aveam resursa disponibilă, iar seara, când cererea și prețul au crescut, a trebuit să importăm energie la un preț mult mai mare.
Soluția ar fi fost evident să avem noi această energie stocată în baterii, astfel încât să o putem utiliza seara, când valoarea ei este mai mare. În urmă cu aproximativ patru ani se lansa un program de finanțare pentru baterii, iar România la cel moment încă nici nu avea norma tehnică aprobată. Ulterior multe investiții în baterii s-au lovit de blocajul generalizat al ATR-urilor. Este un exemplu foarte clar despre cât de important este ca partea de reglementare să țină pasul cu evoluția tehnologică, chiar să o anticipeze uneori.
În ceea ce privește faptul că sistemul se schimbă mai repede decât reușesc autoritățile să îl gestioneze, acesta este un fenomen care se manifestă peste tot, nu este strict românesc. Avansul tehnologic schimbă fundamental modul în care ne raportăm la piața energiei. Vor exista schimbări și mai mari în momentul în care în acest ecosistem vom adăuga, la scară largă stocare la consumatori,mașini electrice, camioane electrice, tehnologii vehicle to home/grid iar prețurile dinamice și tariful de distribuție binom vor deveni noul standard în furnizare și distribuție.
Nu aș spune că România arată rău dacă facem o comparație cu alte țări. Suntem, totuși, într-o zonă critică în ceea ce privește rețelele electrice iar unele reglementări încă nu sunt adaptate noilor tehnologii.
Ani de zile am neglijat investițiile în rețele. Tarifele de distribuție și de transport, din care sunt alimentate aceste investiții, au fost stabilite mai degrabă pe considerente politice decât pe fundamente economice și pe necesarul real de investiții. Pe de altă parte, nici operatorii nu și-au făcut treaba. Sunt foarte multe situații în care extinderea rețelelor s-a făcut, practic, prin soluții de tip „peticeală”, cu costuri suportate de consumatori. Este o abordare total greșită din partea operatorilor.
Cred că aici avem nevoie de o schimbare fundamentală de paradigmă. Trebuie să investim în rețele, pentru că degeaba avem centrale, prosumatori și generare distribuită peste tot, dacă nu avem rețele capabile să integreze și să gestioneze aceste capacități.
Am avut, la un moment dat, situația în care aveam milioane de contoare inteligente instalate, pe cifre aratam foarte bine, dar în realitate era o formă fără fond – contoarele nu erau integrate, citite și valorificate corespunzător.
Este important, în acest context, că ANRE a pus recent în dezbatere publică un proiect de ordin prin care stabilește regulile privind schimbul de date între operatori, furnizori și consumatorii finali, pregătind astfel implementarea pe o scară mai largă a contorizării inteligente, implicit și potențiala adoptare a tarifelor dinamice. Azi, un client final casnic nu știe dacă are sau nu are contor digital, dacă acesta este citit, dacă este sau nu este eligibil pentru prețuri dinamice. Un furnizor care ofertează sau preia un consumator prin POSF, nici atât! Practic, tarifele dinamice nu pot fi de facto aplicate consumatorilor casnici. PATRES a trimis observații către ANRE exact în acest sens. Este timpul ca ANRE să reglementeze acest aspect, iar operatorii să-și facă treaba! Piața de furnizare este extrem de concurențială, sunt convins că vom vedea multe soluții interesante dacă se va face în sfârșit acest pas.
Are România nevoie de mai multe investiții în surse de energie regenerabile?
Cel puțin dublu față de ceea ce avem în prezent, dar aceste investiții trebuie realizate împreună cu capacități de stocare.
Nu mai putem privi dezvoltarea surselor regenerabile separat de dezvoltarea stocării. Cele două trebuie să evolueze împreună dacă vrem să avem un sistem energetic eficient și echilibrat.
Ai vorbit despre faptul că „canibalizarea” din regenerabile se mută spre stocare. Ce înseamnă concret acest lucru pentru un investitor care astăzi pune bani într-o baterie?
Când vorbim despre canibalizare, apar mai multe fenomene.
În primul rând, avem o canibalizare din punct de vedere al sursei de energie. Am instalat în ultimii ani foarte multă capacitate fotovoltaică și avem deja destul de multe momente în care apare un exces de producție solară.
Cel mai vizibil exemplu a fost în perioada Paștelui, când cererea de energie a fost redusă, iar producția regenerabilă a fost foarte mare. Ajungem în astfel de situații în care anumite centrale trebuie să își reducă producția sau chiar să fie oprite, pentru că există mai multă energie în sistem decât este necesară. Apare astfel fenomenul de canibalizare, care poate duce inclusiv la prețuri negative. Practic, în anumite intervale, ca să produc, trebuie să plătesc.
Acest fenomen a început să devină o problemă serioasă și să afecteze planurile de afaceri și simulările financiare făcute de investitori pentru proiectele bazate pe aceste tehnologii.
Concluzia a fost că unul dintre principalele mecanisme de compensare este instalarea bateriilor, astfel încât energia să poată fi mutată din orele în care există exces de producție către orele în care există cerere și prețuri mai mari.Unii investitori au făcut acest lucru imediat, alții cu o anumită întârziere, dar marea majoritate va instala baterii.
Pe de altă parte, avem un alt fenomen de canibalizare, în ceea ce privește rețelele. Aici cred că am gestionat prost accesul la rețea. Nu am învățat suficient din primul val de investiții în regenerabile și am făcut aceleași greșeli și în al doilea val. Acest lucru a dus, în cele din urmă, la necesitatea unor măsuri foarte stricte privind garanțiile aplicate astăzi pentru obținerea ATR-urilor și securizarea accesului la rețea.
S-a ajuns la paradoxul de a avea ATR-uri emise pentru proiecte care, cumulat, însumează peste 120.000 MW. Am ajuns astfel în situația în care mulți investitori serioși nu pot adauga de exemplu stocare în centrale existente, pentru că trebuie să “dea prioritate de racordare” celor care “au obținut hârtia – ATR-ul” înaintea lor. Acesta este unul dintre motivele importante pentru care stocarea s-a dezvoltat mai lent în România.
Dar acum se face curățenie în ATR-uri…
Da, se face curățenie, însă durează. Procesul poate depăși un an, iar efectele nu pot apărea imediat. Fenomenul de blocaj există în continuare, pentru că sunt foarte multe investiții care sunt blocate din această cauză. Până când nu se finalizează procesul de curățare a portofoliului de ATR-uri, o parte dintre investiții nu pot avansa.
Măsurile corecte au fost luate, dar au fost luate foarte târziu și, prin urmare, nu pot produce efecte imediat.
Ai spus foarte clar că, pentru un parc nou fotovoltaic sau eolian, stocarea ar trebui practic să devină o condiție obligatorie. Cine ar trebui să plătească această stocare: investitorul, consumatorul sau statul?
Este foarte interesant cum ați pus întrebarea. De ce să facem această distincție? Nu ar trebui să punem un semn de egalitate între stat și un investitor atunci când vorbim despre investiții?
Eu cred că toată lumea trebuie să aibă stocare. Investitorii trebuie să adauge capacități de stocare la parcurile pe care le dețin. Cred cu tărie că prioritizarea ar trebui să fie pentru bateriile instalate în centralele din surse regenerabile.
A doua prioritate ar trebui să fie reprezentată de bateriile instalate la nivelul consumatorilor.
Și statul trebuie să investească în stocare, în activele pe care le deține.
În același timp, cetățenii și prosumatorii, dar și consumatorii în general, vor deveni actori extrem de importanți în zona stocării. Având în vedere volatilitatea tot mai mare a prețurilor în timpul zilei, prin intermediul unei baterii, un consumator poate muta momentul în care își acoperă consumul de la un palier de preț la altul.
Să luăm exemplul unui hotel, care are un vârf foarte mare de consum seara: restaurantul și barul sunt pline, oamenii sunt în camere, aerul condiționat funcționează, iar consumul este ridicat. Hotelul poate să își instaleze panouri fotovoltaice pe acoperiș și să aibă o baterie. La prânz, când energia este ieftină și producția solară este ridicată, poate încărca bateria. Seara, când consumul și prețul cresc, poate utiliza energia stocată pentru autoconsum. În acest fel, prețul mediu ponderat la care hotelul își cumpără energia poate fi mult mai mic.
Acesta este, de fapt, unul dintre rolurile esențiale ale stocării într-un sistem energetic modern: să ne permită să mutăm energia din momentul în care este abundentă și ieftină în momentul în care este necesară și mai scumpă.
Unde vezi blocajul major în următorii cinci ani: la producție, la rețele, la stocare sau la consum?
Cred că stocarea se va dezvolta foarte mult și va lua amploare, la fel cum se va întâmpla și în zona de producție. România se află într-un moment favorabil, în care avem o efervescență investițională în sectorul energetic cum nu am mai avut de foarte mult timp.
Nu văd însă aceeași dinamică în zona rețelelor. Aici este una dintre principalele vulnerabilități ale sistemului și trebuie să accelerăm investițiile.Este esențial să folosim cât mai eficient fondurile europene disponibile pentru modernizarea și dezvoltarea rețelelor. Dacă producția și stocarea se dezvoltă într-un ritm accelerat, dar rețelele nu țin pasul, vom ajunge inevitabil la noi blocaje.
Dacă vrem investiții, trebuie să oferim predictibilitate, stabilitate legislativă și un cadru în care un investitor să știe că regulile pe baza cărora își face astăzi planul de afaceri nu vor fi schimbate fundamental mâine.
România are astăzi o oportunitate extraordinară în energie. Există capital, există investitori, există tehnologie și există resurse. Ceea ce trebuie să facem este să nu pierdem această oportunitate prin decizii greșite, întârzieri administrative sau schimbări permanente ale regulilor
Investitorii reclamă în continuare birocrația, problemele cu racordarea, schimbarea regulilor și incertitudinea fiscală. Care este astăzi cel mai mare risc pentru un investitor în energie în România?
Dn punctul meu de vedere, cel mai mare risc este factorul politic, mai exact instabilitatea regulilor și schimbările permanente ale cadrului legislativ.
Să ne amintim perioada de după pandemie, când au explodat prețurile la energie, a început războiul din Ucraina și au fost introduse măsuri precum plafonarea și compensarea. Am avut, într-un an și jumătate, 17 modificări legislative. De-a lungul timpului am trecut succesiv de la reglementare la liberalizare, apoi la rereglementare, din nou re-liberalizare. Cand am plafornat prețul am facut-o pentru toată lumea, nu doar pentru consumatorii vulnerabili cum ar fii fost corect. Nu prea vrem să acceptăm principiile de piată liberă – statul simte mereu nevoia să reglementeze acest sector.
Pentru un investitor, o astfel de instabilitate este extrem de dificil de gestionat. Un proiect energetic presupune investiții pe termen lung și are nevoie de predictibilitate. Dacă regulile se schimbă permanent, este foarte greu să construiești un plan de afaceri solid și să iei decizii investiționale pe termen de 15–20 de ani.
PATRES a prezentat mereu prosumatorii ca soluția democratică a tranziției energetice. Dar acum îi vedem și ca sursă de dezechilibre și costuri pentru rețea. Ce este de făcut?
Discuția despre prosumatori este mult mai complicată și trebuie privită din mai multe perspective. Avem aproximativ 4 GW instalați de prosumatori într-un interval extrem de scurt. Este enorm. Ca putere instalată, vorbim despre echivalentul a aproximativ șapte reactoare nucleare.
Mă întreb cum ar fi arătat astăzi mixul de producție la prânz, în această perioadă în care au fost indisponibile reactoarele de la Cernavodă, dacă nu ar fi existat prosumatorii?
Există însă și un alt aspect despre care se vorbește foarte puțin: impactul economic al dezvoltării prosumatorilor. Câte locuri de muncă au fost create de aceste instalări? Vorbim despre miliarde de euro care au intrat în economia României și despre mii de locuri de muncă create în jurul acestui sector.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că avem o problemă cu modul în care a fost concepută și, ulterior, menținută schema de compensare cantitativă. Dacă ne uităm la momentul în care a fost introdusă, costul instalării unui sistem fotovoltaic era încă foarte ridicat. Între timp, costul investițional pentru un kilowatt instalat pe o casă a scăzut dramatic. Cu toate acestea, reglementarea a rămas, în esență, aceeași pentru toată lumea. Această reglementare pune practic semnul egal între energia injectată de prosumator în sistem și energia pe care acesta o consumă ulterior, indiferent de ora la care cele două operațiuni au loc.
Realitatea pieței ne arată însă altceva. La prânz, când prosumatorii injectează energie în sistem, prețul de piață este, de regulă, foarte scăzut. Furnizorul însă trebuie să preia acea energie la prețul de contract (pentru energie activă, fără taxe). , iar seara, când prosumatorul consumă energie din rețea, iar prețul în piață este mult mai mare furnizorul trebuie să achiziționeze energia necesară din altă sursă pentru a o livra prosumatorului la același preț de contract.
În acest mecanism, furnizorul ajunge să suporte costuri pe ambele componente ale ciclului: atunci când preia energia de la prosumator și atunci când trebuie să îi asigure energia ulterior. Furnizorii nu sunt societăți de binefacere. Costurile pe care nu le pot recupera prin mecanismul existent trebuie, într-o formă sau alta, să fie recuperate din restul portofoliului de consumatori. În acest fel, printr-o schemă care își propune să sprijine prosumatorii – și eu cred în continuare că prosumatorii trebuie sprijiniți –,costul acestui sprijin este în final suportat de ceilalți consumatori.
Unde cred că s-a greșit: În lipsa de ajustare a schemei pentru noii intrați în sistem. Statul ar fi trebuit să observe că, între timp, costul investițional a scăzut foarte mult. Dacă o instalație costă astăzi aproximativ jumătate față de momentul în care a fost introdusă schema, nu mai putem aplica automat exact același mecanism de sprijin pentru noii prosumatori. Cei care intră acum în sistem ar trebui să aibă alte reguli, mai apropiate de mecanismele pieței și adaptate costurilor investiționale actuale.
Aceeași discuție este valabilă și în cazul bateriilor pentru prosumatori. Eu cred că este normal și chiar recomandat ca statul să introducă o regulă prin care noii prosumatori să aibă obligația de a instala și capacități de stocare, fără a aplica însă această măsură retroactiv. Dacă vrem să continuăm dezvoltarea prosumatorilor fără să creăm presiuni suplimentare asupra rețelelor și asupra pieței, următorul pas logic este integrarea stocării. Altfel există riscul major ca la un moment dat instalarea de noi prosumatori să fie oprită. S-a întâmplat acest lucru și în alte țări.
Care este investiția energetică pe care statul trebuie să o facă acum și pe care, dacă o amânăm încă trei ani, o vom plăti mult mai scump?
Statul trebuie în primul rând să finalizeze investiția de la Iernut.. Este un proiect care trebuie dus la capăt, este inadmisibil că a durat atât de mult. Apoi, trebuie finalizate hidrocentralele aflate într-un stadiu avansat de execuție. Nu este normal ca o mână de ONG-iști să poată să blocheze investiții aproape finalizate, unde mare parte a banilor au fost deja cheltuiți. În al treilea rând trebuie să rezolve situația de la Cernavodă, vor mai fii și alți ani de secetă, ori reactoarele trebuie în permanență răcite. Tot în același registru cred că trebuie reanalizat ce ne dorim pe partea nucleară – SMR-uri, 3 si 4, rămânem doar cu 1 și 2 – aici discuția este destul de complicată – însă vedem cum chiar și acele surse “în bandă” sunt de fapt și ele extrem de dependente de factorii meteo. În paralel, trebuie accelerate investițiile majore în infrastructura de transport al energiei. Avem nevoie de o rețea de transport puternică și modernă, capabilă să preia noile capacități de producție și să permită circulația energiei acolo unde este nevoie de ea.
Dacă ar intra în biroul tău ministrul Energiei și ți-ar spune: „Martin Moise, ai cinci minute să-mi spui ce facem cu energia României”, care ar fi primele trei lucruri pe care i le-ai spune?
În primul rând: Scoateți politicul din Energie!
În al doilea rând: Ascultați specialiștii! Nu pseudo-specialiștii care au apărut în ultima perioadă, ci oamenii care cunosc efectiv mecanismele pieței, sistemul energetic și realitatea din teren.
În al treilea rând: Ascultați mesajele corecte venite din partea investitorilor! Cei care investesc bani reali în proiecte și își asumă riscuri pe termen lung văd foarte clar unde sunt blocajele sistemului.
Și mai este un lucru foarte important: atunci când va apărea următoarea tentație de rereglementare a prețurilor, răspunsul trebuie să fie „NU”. Piața are nevoie de predictibilitate, nu de intervenții succesive care schimbă regulile jocului.
Și încă unul pe care i l-ați spune fără menajamente?
Țineți-vă de cuvânt! Statul trebuie să devină un partener al investitorilor, nu un element de blocaj.
Vă mulțumesc!
.jpg)
